În 1984, Patrimoniul UNESCO îşi deschidea porţile pentru a primi un nou diamant perfect şlefuit al lumii: Parcul Güell, un basm catalan început cu câteva decenii în urmă de contele Eusebi Güell i Bacigalupi, un înstărit nobil al Barcelonei sfârşitului de secol XIX, împreună cu vizionarul arhitect Antoni Gaudí i Cornet. Cei doi şi-au pus laolaltă forţa şi imaginaţia pentru a plăsmui, pe colina numită atunci Muntele Pleşuv, Muntanya Pelada, azi cunoscut ca Muntanya del Carmel, un parc-labirint, cu viaducte din piatră şi edificii cu linii sinuoase, înveşmântat în ceramică smălţuită în culori vii, lucind la atingerea razelor soarelui şi găsindu-şi odihna sub mângâierea lunii. Impresionat de stilatele grădini englezeşti, aflate în mare vogă atunci, nobilul catalan a mizat pe fantezia debordantă a lui Gaudí pentru a născoci formele fantastice ale parcului, care impresionează până şi natura înconjurătoare. În timp, parcul-minune al Barcelonei a fost preluat în patrimoniul naţional al Spaniei, ajungând mai târziu pe lista Patrimoniului UNESCO. În parcul permanent invadat de turişti de pe întreg globul, întinse suprafeţe sunt acoperite cu o teribilă îmbulzeală de frânturi de ceramică şi de sticlă colorată, ce definesc un stil de mozaic numit aici trencadis, o marcă a modernismului catalan, cu origini îndepărtate în arta decortivă din Turcia, dar şi în antichitatea greacă şi romană. În Renaştere, tehnica trencadis era utilizată pentru decorarea bisericilor, fiind aleasă inclusiv la Bazilica Sfântul Petru din Roma. Tehnica trencadis, emblematică pentru Parcul Güell, a fost folosită cu prisosinţă în Barcelona, devenind un simbol al modernismului acestui semeţ oraş, sub semnătura arhitecţilor Antoni Gaudí şi Josep Maria Jujol. Între cele mai cunoscute opere decorative în trencadis se numără imensa salamandră în nuanţe de albastru, galben şi alb, care păzeşte intrarea în Parcul Güell. Două case împodobite tot cu mozaicul policrom, coborâte parcă dintr-un basm, te întâmpină la intrare – una, a vrăjitoarei, purtând deasupra un acoperiş în formă de ciupercă, iar cealaltă, a copiilor, fălindu-se cu nişte creneluri înflorate şi cu o dublă cruce în vârful turnului. Sala Hipóstila, cu uriaşe coloane dorice ce sprijină terasa principală a parcului, adăposteşte elemente clasice, acoperite cu un mozaic alb, capete de leu şi decoruri Art Nouveau, mijlocind întâlnirea dintre Soare şi Lună, şi cele patru anotimpuri. Locul e înconjurat de o înşiruire de bănci decorate cu acelaşi mozaic colorat. Spectaculos este şi turnul roz, La Torre Rosa, acum muzeul Gaudí, casa în care arhitectul a locuit timp de aproape 20 de ani, până la finalul vieţii.
Se mândresc cu vivacitatea lucioaselor mozaicuri şi Palatul Güell (Palau Güell) sau Finca Güell, iar tehnica trencadis capătă o dimensiune cu totul aparte la celebrele case concepute de Gaudí. Casa Batlló devine sub bagheta creatorului său o pură fantezie, cu tonuri ce îşi schimbă intensitatea în funcţie de lumina capricioasă a zilei, reinventându-se neîncetat, cu miliarde de sclipiri. La Casa Milà, numită şi La Pedrera, unică prin introducerea de elemente religioase, structura din cărămidă acoperită cu var, fragmente de marmură şi de sticlă colorată însoţesc onduleurile line ale faţadei, iar la Turnul Bellesguard, numită şi Casa Figueres, inspirată de un fost castel medieval ridicat la început de secol XV pentru regele Aragonului, o cruce decorată în trencadis, în tonuri de roşu şi galben, culorile steagului catalan, încununează edificiul. Şi la unica şi fabuloasa catedrală a lui Gaudi, şi a lumii, La Sagrada Familia, regăsim elemente decorate cu trencadis, la faţada reprezentând Naşterea Domnului şi la turnuri.
În prezent, arhitectul Santiago Calatrava continuă tradiţia catalană a decorării cu trencadis, un semn distinctiv al operei sale fiind utilizarea valorilor de alb pentru exterioare şi a albastrului cobalt pentru interioare, emblematic fiind complexul Ciudad de las Artes y las Ciencias (oraşul artelor şi ştiinţelor) din Valencia.
Tehnica trencadis a fost utilizată şi de francezul Raymond Edouard Isadore (1900-1964), zis Picassiette, care a descoperit cioburi de ceramică şi sticlă colorată pe câmpurile din preajma casei sale din Chartres, în afara Parisului, şi a acoperit toate suprafeţele interioare şi exterioare ale casei sale şi ale grădinii cu reprezentări ale peisajului din Chatres şi din împrejurimi şi ale Muntelui Saint-Michel, care au devenit apoi o atracţie turistică, numită „Maison Picassiette”.
Cristina Zaharia,RADOR
