Don Quijote de la Mancha, ingeniosul „hidalgo” rătăcitor, dăruit de Miguel de Cervantes literaturii universale, explicându-i fidelului său „scutier”, Sancho Panza, de ce Sfântul Iacob este invocat de spanioli în orice bătălie, pentru a-i apăra, se arată convins că „acest mare cavaler purtător al crucii roşii a fost hărăzit de Dumnezeu Spaniei, pentru a-i fi patron şi mereu sprijinitor”.
Sărbătorit la 25 iulie de Biserica Romano-Catolică şi la 30 aprilie de Biserica Ortodoxă, Iacob, numit cel Mare sau cel Bătrân, întâiul dintre apostoli care a suferit martiriul, a pornit, după Ridicarea la Cer a lui Iisus, să predice în Galicia, Spania, unde numele său a devenit Santiago. Drumul anevoios spre Santiago de Compostela, unde se află mormântul său, descoperit în secolul al IX-lea, îl străbat, de sute de ani, milioane de pelerini, în orice anotimp, dar mai cu seamă pe 25 iulie, ziua de celebrare a sfântului, pentru a primi indulgenţe şi binecuvântări speciale. Începând din secolul al XI-lea, Santiago a exercitat o puternică atracţie în creştinismul european şi a atins o mare efervescenţă, devenind dintr-o cetate crezută a fi la capătul pământului, un centru al lumii creştine. Un fel de prim ghid de pelerinaj, cu sfaturi, descrieri ale rutei şi monumentelor de pe drum, ca şi a tradiţiilor locuitorilor din zonele traversate, au fost consemnate într-un capitol din manuscrisul iluminat de secol XII, Codex Calixtinus, care reuneşte, de asemenea, predici, imnuri, miracole sau piese muzicale referitoare la Sfântul Iacob. Acest drum iniţiatic parcurs de pelerini este marcat de câteva simboluri, cel scoicii albe, al soarelui, de fapt o combinaţie dintre soare şi scoică, al tărtăcuţei agăţate de toiag, folosită pentru păstrarea apei de băut şi, în fine, al crucii roşii formate dintr-o sabie şi trei flori de crin, sau două flori de crin şi o scoică în centru, întregind însemnele pelerinajului.
Venerat în Spania ca pelerin şi cavaler nimicitor al maurilor, sfântul a fost reprezentat în artă încă din secolul al IV-lea. O primă apariţie a sa o întâlnim în grupul de apostoli portretizaţi în mozaicul din absida bazilicii Santa Pudentiana din Roma, remarcabil pentru iconografia sa, şi unul dintre cele mai vechi mozaice creştine din Cetatea Eternă. Desăvârşitul reprezentant al Quattrocento-ului italian, Fra Angelico, îl descrie pe Iacob în cadrul unui panou în patru părti, cu tema legendară a eliberării lui Hermogene, „San Giacomo maggiore libera Ermogene”, inspirat după un pasaj din Legenda Aurea. În „Viziunea Sfântului Iacob”, Nicolas Poussin alege episodul visului în care apostolului i-a apărut Fecioara Maria, încurajându-l să-şi continue misiunea de predicator pe tărâmurile iberice. Pictorul italian Paolo Veneziano îl înfăţişează ca pelerin, cu toiagul specific, ca şi El Greco, în seria dedicată sfântului. Albrecht Durer îl portretizează cu barbă albă, ca apostol, dar şi ca martir, iar Rembrandt Harmensz van Rijn, într-unul dintre cele cinci portrete dedicate apostolilor, subliniază forţa rugăciunii pelerinului, în timp ce Guido Reni sau José de Ribera par a insista asupra laturii umane a Sfântului Iacob cel Mare. Cel mai vechi exemplu al tipologiei de zdrobitor al maurilor, „matamoros”, datând din secolul al XII-lea, e regăsit la catedrala din Compostela, unde se află şi o sculptură a cavalerului neînfricat, care este purtată în varii ocazii în procesiune pe străzi. Şi Giovanni Battista Tiepolo redă imaginea apostolului în ipostaza de „matamoros”, pe calul său alb, cu sabia în mână, duşmanii învinşi zăcând la pământ. Juan Fernández Navarrete alege tema supliciului, după întoarcerea apostolului în Palestina, subiect preferat mai târziu şi de Francisco de Zurbarán, care înfăţişează decapitarea sfântului, din ordinul lui Irod Agripa.
Învăluit în mituri şi legende, drumul de pelerinaj către mormântul Sfântului Iacob, El Camino, a fost timp de sute de ani o destinaţie preponderent religioasă, popularitatea sa atingând apogeul în Evul Mediu, şi cote minime în timpul dictaturii lui Franco. Camino de Santiago, al treilea mare pelerinaj creştin după cele spre Ierusalim şi Roma, care are ca destinaţie finală catedrala cu acelaşi nume, începută în 1077, care se mândreşte cu prodigiosul Portic al Gloriei, sculptat la început de secol XII de faimosul maestru Mateo, în oraşul în care locuitorii cred că până şi ploaia e artă, a fost declarat Drum Cultural European în 1987 şi a intrat în Patrimoniul UNESCO în 1993. El Camino traversează Spania de la Pirinei pâna la Oceanul Atlantic, traseul fiind creat de vechii celţi din Pensinsulă, pe sub Calea Lactee, cum credeau ei, spre presupusul Capăt al Lumii, la Finisterre, „finis terrae”. Există mai multe rute de pelerinaj spre Santiago de Compostela, al cărui centru istoric a fost înscris în Patrimoniul UNESCO în 1985, înaintea traseului de pelerinaj; cel mai cunoscut este Camino Frances, care începe la poalele Pirineilor, în Franţa, continuă prin nordul Spaniei şi se încheie la Santiago de Compostela, etalând pe drum nu mai puţin de opt catedrale şi nenumărate bazilici în stil romanic, gotic şi renacentist; un alt traseu, Camino Portugues, porneşte de la Lisabona, iar mai multe trasee încep în interiorul Spaniei – Camino del Norte, Camino de Madrid, Camino Via de la Plata sau Camino Ingles, acesta din urmă, odinioară o importantă rută comercială, fiind folosit mai ales de pelerinii veniţi din nordul Europei, din Marea Britanie şi Irlanda. O atracţie aparte o prezintă Camino Finisterre, de-a lungul coastei atlantice. În vremurile pre-creştine, păgânii se îndreptau spre Finisterre, pe Costa da Morte (Coasta Morţii), astfel denumită din cauza numeroaselor vase naufragiate în apele învolburate ale oceanului furios, crezând că în acest punct extrem se ascundea, zi de zi, imensul soare, iar lumea celor vii şi a celor morţi se întrepătrundeau. Se mai spune că romanii au găsit la Cape Finisterre un altar al Soarelui, numit Ara Solis sau Altar Soli, construit de fenicieni, distrus apoi de Sfântul Iacob, când a ajuns să predice aici. Nu s-au păstrat vestigii, nici mărturii directe ale existenţei altarului magic, dar a rămas clar că după promontoriul de la Finisterre se furişa Soarele, şi tot aici se încheia drumul stelelor.
O altă legendă spune că, la catedrala închinată Sfântului Iacob, umbra unui preot de odinioară îi însoţeşte pe pelerini pe drum şi îi întâmpină apoi, în piaţeta alăturată. Îndrăgostit de o măicuţă de la o mânăstire apropiată, prelatul a vrut, se crede, să fugă cu ea, însă fata iubită nu a apărut la întâlnire. De atunci, de secole, el apare noapte de noapte la locul întâlnirii, aşteptându-şi aleasa inimii. Alţii cred că umbra neobosită de la catedrală ar putea fi a unui criminal francez, fiul unui nobil parizian, ajuns aici în pelerinaj de penitenţă. Tânărul acuzat că şi-a ucis tatăl, pentru a-i moşteni averea, a fost condamnat la moarte, dar pedeapsa i-a fost schimbată în obligativitatea de a face întregul drum spre Santiago, pentru a-şi ispăşi păcatul. Pe drum s-a îndrăgostit de o hangiţă, i-a ucis iubitul, apoi a omorât-o şi pe ea. A reuşit să fugă deghizat în călugăr şi a ajuns la Santiago de Compostela. Pentru a nu fi descoperit, s-a aciuat lângă zidurile catedralei, dar nu şi-a găsit aici somnul mult râvnit, ci l-au tulburat vise ameninţătoare. De aceea, spiritul său, de şase secole, rătăceşte în fiece noapte, aşteptând ca victimele sale să vină să îl salveze de tragicul lui destin. Dincolo de legende, ciudata imagine cu mantie şi toiag, care se tot iveşte la apus, este o umbră proiectată de sistemul de iluminare al catedralei, reflectată pe un stâlp de granit.
Regi, împăraţi şi părinţi ai bisericii au venit la Santiago de Compostela, precum Sfântul Francisc de Assisi, Josemaria Escriva, fondatorul organizaţiei Opus Dei, regele Felipe al Spaniei, pe atunci principe, sau actorii Antony Quinn sau Shirley Mclaine, care a şi publicat o carte în urma pelerinajului, intitulată „Camino, un drum al spiritului”. Pelerinajul iniţiatic spre Santiago de Compostela a fost subiect al multor romane şi filme, pelicula cea mai cunoscută fiind „Calea Lactee”, în regia spaniolului Luis Buñuel. Scriitorul brazilian Paulo Coelho îşi descrie propria experienţă de pelerinaj, din anul 1986, pe drumul medieval ce începe în Pirinei şi străbate nordul Spaniei, în „Jurnalul unui mag” (O diario de um mago), o parabolă despre aventura descifrării propriei identităţi. Următorul roman, „Alchimistul” (O Alquimista), publicat cu un an mai târziu, reia teme din istoria Sfântului Iacob, dar şi ideea drumului iniţiatic, povestind viaţa unui păstor andaluz, Santiago, care se aventurează în deşertul egiptean, pentru a căuta o comoară ascunsă în piramide, tot un pretext pentru o odisee a autocunoaşterii. La Santiago de Compostela, zidurile catedralei au rămans neschimbate de secole, observă Coelho, în jurnalul său de călătorie, însă cel care suferă transformări pe parcursul acestui drum este pelerinul. El descoperă, treptat, cât de puţine lucruri îi sunt necesare şi renunţă la tot ce nu îi este de trebuinţă, învăţând să îşi fortifice trupul şi să îşi oblojească sufletul. Acestea sunt învăţămintele împărtăşite lumii de Coelho, de la Santiago de Compostela, „cetatea aflată la capătul drumului parcurs cel mai bine pe jos, aşa cum a fost de secole”.(Cristina Zaharia)
