Precedată de luptele de la Mărăşti (22 iulie-1 august), dublată şi urmată de cele de la Oituz (8-28 august), bătălia de la Mărăşeşti (6-19 august) este cea mai importantă victorie din istoria Războiului nostru pentru Întregire. Pe de o parte, prin durata şi intensitatea ei – 14 zile de lupte neîntrerupte şi înverşunate, pe un front compact. Apoi, prin jertfele armatei noastre – 450 de ofiṭeri şi 21 000 de soldaṭi morṭi, răniṭi sau dispăruṭi. Miza era mare pentru că trebuia să împiedicăm duşmanul – armatele austro-germane – să cucerească Moldova, să desfiinṭeze statul român, să-şi întindă stăpânirea până la Odesa. Impresionanta realizare a românilor a fost consemnată în memoriile sale de generalul german von Morgen cu aceste cuvinte: „Rezistenṭa duşmanului, în special a românilor, a fost neobişnuit de dârză şi s-a manifestat prin 61 de contraatacuri în decursul celor 14 zile de luptă. Ele au condus mai ales la lupta cu baioneta. Acestea [ne-]au pricinuit pierderi considerabile.”
Iată şi un comentariu din tabăra „duşmanului care a rezistat” germanilor, făcut de generalul Emilian Ionescu (1897-1984) – participant la luptele din 1917 ca elev al Şcolii militare din Dealul Spirii – într-un interviu realizat la Muzeul de Istorie al Bucureştiului în 1979: „În preajma bătăliei de la Mărăşeşti care culminează pe ziua de 6 august 1917 era atât de sigur Mackensen [de victorie]!… Hotărâse această ofensivă pe de o parte pe Valea Siretului, pe de alta pe Valea Trotuşului ca să-i prindă în braţe ca un cleşte pe cei din Armata noastră a II-a şi pe cei din Armata a 4-a rusă şi să-şi deschidă drum la Iaşi, prin Basarabia, Ucraina şi spre porturile Mării Negre. Era sigur de această reuşită şi tocmai dăduse dispoziţie să se facă un observator principal pe Dealul Odobeştilor şi îl invitase pe Kaiser – pe Wilhelm al II-lea – să asiste la marea bătălie a Mărăşeştilor unde batalioanele bavareze să ia cu asalt fortificaţiile româneşti, să asiste la galopul escadroanelor, adică să termine cu armata română, să termine cu România. Acolo, la Mărăşeşti, avea însă să i se încheie cariera de mareşal activ în armata germană”.
Impresia puternică lăsată de luptele de la Mărăşeşti asupra populaṭiei din zonă a rămas în memoria colectivă până astăzi. Arhiva de istorie orală păstrează amintiri înregistrate cu ani în urmă şi versuri populare pe care oamenii şi le-au lăsat moştenire unii altora timp de un secol. Vă oferim, în transcriere, un fragment dintr-un interviu cu ziaristul Grigore Olimp Ioan, pe atunci un copil refugiat în Moldova, la bunici. Iar fragmentul audio conṭine versuri rostite de Maria Harṭuche din comuna Ţifeşti, Vrancea, înregistrate de familia sa în 1977.
„Mi-aduc aminte că am ajuns la ṭară, la bunicii mei care aveau o vie într-un vârf de deal, la Mândrişca, în Moldova. Şi la acea vie, pe Valea Siretului, cu o privelişte foarte frumoasă, am avut nişte amintiri-şoc. […]
Cât am fost în vârful dealului, la Mândrişca, la bunici, a fost bătălia de la Mărăşeşti. Bătălia de la Mărăşeşti, din august, a fost precedată – nu ştiu dacă scrie asta în istorie – dar a fost cu pregătire de artilerie serioasă de tot! Nu ştiu din partea cui, cred că trăgeau şi unii şi alṭii, [deoarece] când trage inamicul, ălălalt nu stă cu mâinile în buzunar! Şi atuncea au fost vreo câteva zile – nu pot să apreciez cât – a fost o bubuială permanentă. În aşa hal bubuiau tunurile încât geamurile – aveam o mică verandă acolo – geamurile de la verandă zbârnâiau. Câinii [erau] dispăruṭi sub pat în bucătărie, iar sub geamul camerei unde dormeam adusese bunicul căruṭa şi umpluse căruṭa cu tot felul de boccele – nu ştiu ce era în boccele – şi spunea: <Dacă se rupe frontul…> – asta era expresia: se rupe frontul – <noi fugim la Bacău>, la vreo 40 km, unde era refugiată mama tatălui meu, bunica mea cealaltă. Nu ştiu de ce în mintea lor credeau că dacă vin nemṭii suntem mai apăraṭi la oraş decât la ṭară – nu ştiu! Dar ştiu că asta era situaṭia…
Şi mi-aduc aminte, într-o dimineaṭă – dar dimineaṭă tare! – [a venit] să bată la poartă şi să ṭipe un vecin care stătea tot pe creasta dealului, dar mai sus decât noi, unul Neghină; a ṭipat la noi şi a început să strige: <I-au oprit pe nemṭi pe Şuşiṭa!..> Dar eu nu ştiam, Şuşiṭa e un râuleṭ lângă Mărăşeşti, înainte de Mărăşeşti, unde există acum o statuie: o femeie care reprezintă România, cu o spadă grea, mare, deasupra capului. Şi pe statuie scrie <Pe aicea nu se trece!>, că asta a fost lozinca lor… Ei, i-au bătut pe nemṭi pe Şuşiṭa şi, dom’le, a fost o bucurie generală, ne-am îmbrăṭişat, a început lumea să plângă şi-n momentul ăla au început să bată clopotele la biserică la Mândrişca, la Valea Seacă, la Cucova, se auzeau toate. A fost o bucurie generală, au început să desfacă boccelele şi să le punem în casă.
Acuma, de ce şedeam noi în vârful dealului, acolo, în timpul ăsta, e interesant. Casa bătrânească, [era] mare, cu ziduri groase de un metru, făcute de străbunicu-meu la 1860. Şi casa era în sat, la Cucova, deci noi eram în deal, asta era în vale, la vreo doi kilometri de-acolo. Acolo era un comandament militar şi nu rămăsese în casa de-acolo decât străbunicu-meu, într-o cămăruṭă, îl lăsase să stea acolo. La acest comandament militar în spatele frontului venea foarte des regele Ferdinand şi ştiu că a dormit acolo de mai multe ori. Şi l-a chemat şi pe străbunicu-meu la masă, fiind gazdă, şi el s-a simṭit extraordinar de onorat. <Mă>, zice, <eu am stat cu regele la masă!>
Şi după chestia asta mi-aduc aminte încă un lucru. Am aflat ulterior că se vorbea de <Triunghiul Morṭii>. Se pusese ipoteza că dacă ai noştri nu reuşeşc să-i oprească la Mărăşeşti, trebuia să-i oprim pe altă linie, adică pe Trotuş şi pe Siret. Şi aicea, în dealurile alea, ar fi trebuit să fie opriṭi, să fie în vârful acestui <Triunghi al Morṭii>. Şi în prelungirea grădinii noastre este şi acuma un deal care se cheamă <Dealul Cerului>. Şi în vârful acestui deal este o cruce mare acuma, nimeni nu ştie ce este cu acea cruce. Eu ştiu! Fiindcă de-atunci ştiu de la străbunicu-meu că acolo trebuia să fie punctul de observaṭie cel mai avansat, în caz că <se rupea frontul> la Mărăşeşti. Ei, şi în locul ăla atunci au făcut această cruce, dar a trecut atâta vreme, că de-atunci nu mai ştie nimeni… Cred că a fost făcută de soldaṭi, din cauza asta oamenii nu prea ştiu. Dar s-au schimbat atâtea generaṭii, că [oamenii] nu mai ştiu.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2002]
