Cum s-a născut muzeul icoanelor din Sibiel
Satele, târgurile şi oraşele ṭării dorm tihnit între văile munṭilor şi luncile râurilor, pe platouri sau înălṭimi. La un moment dat, vine ceva care le înfioară şi le face să tresară, le zguduie, le frământă o vreme – până trece răul sau până se obişnuiesc cu el – şi apoi aṭipesc din nou, pentru un timp. Despre toate acestea sunt Povestirile, cu bune şi rele, aşa cum e viaṭa – un râu cu două maluri…
Sibiel, localitate componentă a oraşului Sălişte din judeṭul Sibiu, a devenit din 1973 sat turistic. Comorile sale patrimoniale sunt Biserica „Sfânta Treime” din secolul al XVIII-lea cu fresce valoroase şi Muzeul de icoane pe sticlă – cea mai mare colecṭie de acest fel din Transilvania – care poartă numele întemeietorului său, părintele Zosim Oancea.
După încheierea studiilor teologice la Sibiu şi Bucureşti şi un stagiu în parohia Cristuru Secuiesc (1935), părintele Oancea a devenit profesor la Facultatea de Teologie din capitală. Era un înṭelept şi un preot inimos, iubit de studenṭi, dar nu şi de autorităṭile comuniste care îl socoteau un „duşman al poporului”. În 1948 l-au şi arestat pentru că strânsese ajutoare pentru deṭinuṭii politici care fuseseră încarceraṭi în număr foarte mare în acel an. Părintele Zosim Oancea a fost eliberat în 1963 şi a devenit parohul bisericii de la Sibiel pentru tot restul vieṭii. Atunci a început povestea colecṭiei de icoane pe sticlă de la Sibiel, pe care ne-a spus-o chiar iniṭiatorul ei:
35 de ani la parohia din Sibiel
„Treisprezece ani am fost profesor, m-au arestat în ’48 şi când m-am întors, în sfârşit, m-au trimis preot, că nu mai era religie în şcoală. Şi aşa am stat 35 de ani, la Sibiel. Şi acolo […] făceam totuşi catehizaţie, că ţineam duminica… de exemplu, făceam slujba vecerniei. Şi făceam un fel de şcoală, că aveai dreptul să predici la bătrâni, cu bătrâne, cu cutare, dar ele veneau cu copiii; de fapt eu făceam pregătirea copiilor, aşa că în felul ăsta am făcut şi religie pentru copii. […]
[Am să vă povestesc] şi mai pe larg cum s-a făcut primul muzeu şi cum am început, în sfârşit, colectarea – că am găsit [doar] patru icoane, atât! – la Sibiel. Şi apoi mi-am făcut echipe, de mi-aduceau de pe Târnave, de pe Ţara Făgăraşului… în sfârşit, Oltului, tot, încât aţi văzut că [sunt din] toate părţile ţării. Şi aşa l-am organizat, în sfârşit, Dumnezeu mi-a ajutat… Deşi n-aveam bani, nu-mi dădea nimeni bani, am mai împrumutat, de multe ori nu mi-am luat salariul meu; făceam notă, puneam pe statul de plată [o sumă], iar după aceea donaţie. […] Şi, în sfârşit, după închisoare… iacă, 35 de ani, am slujit la Sibiel.”
Sibiel pe „harta lumii”
„A spus-o asta un vizitator străin: c-am pus Sibiel pe harta lumii! Că din toate părţile vin acum [vizitatori] şi din Australia şi din toate părţile vin! Am avut noroc şi de faptul că m-a înţeles răposata soţie a mea, a murit, uite, la Bobotează a fost anul de când am înmormântat-o… Şi în sfârşit… am avut şi dragostea poporului, pentru că să dai atâtea icoane, din fiecare, aţi văzut acolo: <donată de familia cutare> şi unele familii care n-au avut, au cumpărat anume ca să doneze. Şi veneau echipele din toate părţile, de pe Târnave… de exemplu, aveam o echipă, de la Bratei. Acolo, la Bratei, erau cortorari [ṭigani căldărari] şi odată mi-aduce unul o iconiţă frumoasă de Nicula, [zicând]: <Şi asta, să fie pe deasupra>, dar asta era cea mai scumpă!… Cea mai scumpă şi frumoasă!
Am umblat şi în străinătate, că venind [vizitatori] din Belgia, din Franţa… – uite, acum am vreo două scrisori de la preoţi din Franţa care au venit şi m-au ajutat – şi am fost şi la Geneva şi în toate părţile. M-a ajutat şi Înalt Prea Sfinţitul, care e acum aicea, că era atunci dânsul arhiereu la Patriarhie şi mi-a făcut legătura şi la Departamentul Cultelor, acolo iar am întâlnit oameni care m-au înţeles: Dumitru Dogaru care a murit şi care a fost fiu de preot din Oltenia. Toţi m-au înţeles şi m-au ajutat. 50.000 lei mi-au dat de la Culte, da’ era – vă daţi dumneavoastră seama, ca să faci un muzeu sub domnia comunistă! -, adică trebuia un fel de tact şi ei au vărsat banii la Mitropolie aicea şi apoi Mitropolia i-a vărsat pentru Sibiel şi ei mi-au dat şi în felul ăsta o procedat… mi-a ajutat Dumnezeu!”
Biserica „Sfânta Treime”
„Eu n-am luat pentru mine [nimic], n-am luat niciodată nicio diurnă, dacă am plătit biletul de tren sau atâta am luat de-acolo [de la Culte], însă am avut un păcat în viaţa mea, poate că ăsta nu ştiu cât de greşit e: că n-am putut niciodată să trec pe lângă un lucru care mi s-ar fi părut că se poate face, fără să încerc să-l fac. Tot aşa a fost şi aici. Şi am încercat şi Dumnezeu mi-a ajutat!
De când murise preotul din familia Popovici, doi ani a fost lipsă de preot; [cu biserica] a fost aşa: veneau preoţi din Sibiu, din cutare, nu s-a îngrijit nimeni de biserică; tot acoperişul era spart şi ţiglele, de ploua în pod; era groapă în biserică, pentru că scândura… nu mai vorbesc de pictură, de frescă, că peste frescă au văruit cinci straturi de var, pentru că s-a murdărit; s-a întunecat din cauza fumului pictura, pictură veche şi i-au dat cu var. Eu am văzut că e pictură şi, iacă, am chemat pictorul [Hrandt] Avakian de la Bucureşti şi – prin ’69, aşa ceva – am terminat şi aia. Şi mi-a ajutat Dumnezeu de, întâi, am făcut muzeul cel mic. Acolo ştiţi ce am găsit?! Era o căsuţă cu doi pereţi de scândură şi cu doi pereţi de de zid. Şi acolo am făcut prima [expoziṭie de icoane], unde-i muzeul cel mic acum, prima clădire. Şi după aceea a doua clădire şi, iacă-tă, Dumnezeu mi-a ajutat şi am acum oarecum o satisfacţie şi o mulţumire sufletească de tot ce am putut face acolo.”
[Interviu de Mariana Conovici, Sibiu, 2001]
