„Munci şi zile” la Roşia Montană
Satele, târgurile şi oraşele ṭării dorm tihnit între văile munṭilor şi luncile râurilor, pe platouri sau înălṭimi. La un moment dat, vine ceva care le înfioară şi le face să tresară, le zguduie, le frământă o vreme – până trece răul sau până se obişnuiesc cu el – şi apoi aṭipesc din nou, pentru un timp. Despre toate acestea sunt Povestirile, cu bune şi rele, aşa cum e viaṭa – un râu cu două maluri…
De pe vremea primei atestări în limba latină, pe o tăbliṭă cerată, în anul 131 d. Chr. şi până la apariṭia controversatului proiect de exploatare minieră în 1999 viaṭa Roşiei Montane este dominată de minele de aur. Mai mult decât atât, se pare că şi dacii extrăgeau preṭiosul metal de aici, cu ceva timp înaintea romanilor. Oricum, antica Alburnus Maior – denumită apoi Roşia Montană – este una dintre cele mai vechi localități cu tradiție în exploatarea metalelor prețioase din Europa. Prin aceste locuri de 2000 de ani bărbaṭii se ocupă cu mineritul.
Adelina Botar s-a născut în Roşia Montană interbelică, într-o familie în care bunicul era miner, iar tatăl meşteşugar. Rămasă de mică orfană de tată a fost crescută mai mult de femei – mamă şi bunică – aşa încât, povestind despre Roşia de odinioară, mama şi bunica ei sunt mereu prezente.
Pe vremea bunicilor
„Mai întâi trebuie să vă spun că bunica a fost o femeie foarte frumoasă. […] Chiar în Roşia Montană era născută şi s-a căsătorit şi a coborât mai jos, la Bercu, unde şi-a făcut o casă cu soţul ei, Dumitru, bunicul meu. […] Bunicul meu era miner, da’ avea şi o funcţie, nu ştiu cum se numea, […] şi era un miner foarte bine văzut şi apreciat. Mai ales că, îmi povestea mama, veneau oameni la el şi-i cereau părerea în diferite probleme de familie, era un bun sfătuitor. Bunica era casnică. Ea a fost tot timpul casnică, pe vremea aceea femeile nu lucrau. Bărbaţii mergeau la mină, munceau şi îşi întreţineau familiile. […]
Ei, după naţionalizare aici în zonă s-a pornit o… cum să zic?! nu o luptă… ceva, aşa, de… decimare [!] a celor care au lucrat în mină şi erau bănuiţi că au aur [acasă], deci ca să scoată aurul de la ei cu forţa. Şi era o maşină neagră – [se spunea] că iară vine duba neagră – şi îi încărca pe roşieni [să-i ducă la Miliṭie]. Noi când vedeam că trece maşina aceea, ne îngrozeam! Şi de fiecare dată se vedeau prin zăbrele umbre, aşa, că ar fi cineva în maşina aia. Îi duceau la Câmpeni şi-i băteau de-i snopeau, până când spuneau şi ce nu era.
Ei, şi după perioada asta aşa, acută, când toată lumea era numai pe-ăştia cu aurul, a fost o perioadă mai calmă, când or început iară cercetări [în mină]. Şi bunica lucra la o croitoreasă din Abrud, era unguroaică şi, Dumnezeu ştie, femeia aceea a avut sau n-a avut legături cu traficanţii ăştia de aur, că ea a fost arestată. Şi Dumnezeu ştie ce-o fi spus ea, săraca, acolo, cum or fi chinuit-o, ce i-or fi făcut, nu ştiu, dar că ar fi spus că şi bunica ar fi fost pe la ea şi a avut legături de schimb de aur. Şi au adus-o pe bunica – bunica era în vârstă acuma, era peste 60 de ani. Şi când o dus-o acolo, o luat-o la întrebări. S-au purtat totuşi destul de bine cu ea, în comparaţie cum se vorbea că se poartă cu bărbaţii şi cu ceilalţi, fiind şi mai în vârstă. Ei o început să-i fie rău, îi crescuse tensiunea, a dat jos baticul din cap, s-a întins pe o bancă acolo, nu ştiu dacă n-o fi şi… s-o fi şi făcut ea un pic, săraca, ca să scape mai uşor. Şi i-o spus: <Să ne dai aurul pe care-l ai, că ai fost la respectiva croitoreasă şi acolo făceaţi schimb de aur!> Zice: <Eu n-am aur şi dacă l-aş avea şi l-aş vedea pe pod, aş da cu piciorul în el şi l-aş arunca şi tot nu vi l-aş da vouă!> Aşa ne-o povestit şi râdea, săraca, râdea când ne povestea…
Cum era viaţa de zi cu zi aici şi cum reuşeau oamenii să se aprovizioneze?
Da, tot de la bunica ştiu că o fost o perioadă – dar asta nu pot să vă spun sigur, a fost în perioada războiului sau în perioada secetei, da’ cred că tot în perioada războiului…- când aici foarte greu se făcea aprovizionarea, nu ca acuma, că vin vin tot felul de TIR-uri şi aduc de toate. Atuncea trebuia să te duci la Turda să-ţi aduci grâul, aduceau cu trenul grâu din Turda sau de unde, din Zlatna, cu căruţele, ca să aibă toată iarna, că aicea iernile sunt îngrozitoare! Îs foarte frumoase de privit, aşa, o zi-două, o săptămână, dar ca să trăieşti… Ei, dar atunci era chiar o problemă, că oamenii nu aveau cum să se deplaseze ca să facă aprovizionarea. […] Eu eram destul de mică când mi se povesteau astea, dar îmi amintesc sigur că s-a dus la Zlatna să facă rost de grâu, s-o dus pe jos 30 de km – oare exagerez?! – s-o dus pe jos şi o venit cu două litre de grâu. Ce înseamnă două litre: două măsuri, cam 15 kg îi o litră de-asta. Şi a putut aduce în spate, deci, două litre! Şi [cu teamă] ca să nu fie atacaţi pe drum – nu veneau pe drumul obişnuit, o luau peste dealuri -, ca să nu vină alţii care erau şi ei sărmani şi amărâţi, să le ia grâul. Şi ajungeau acasă cu grâul ăsta şi mai mergeau la moară şi le mai lua şi ăla uiumul, că era aicea o moară şi-mi amintesc moara aceea şi şi oala, vasul acela, o cană cu care lua din grâu şi apoi îl măcina, îi mai lua şi din ăla – şi vă daţi seama ce rămânea! – şi din pâinea aia mâncau o perioadă bună de timp.”
Un copil sărac
„Mama a rămas văduvă, deci tata a decedat, au trăit nouă ani împreună, au făcut împreună casa, patru copii, doi au murit…
Tatăl dumneavoastră cu ce se ocupase?
Tatăl meu era dulgher de meserie, dulgher înseamnă maistru în lemn. Şi făcea şi mobile, dar mobile frumoase, pentru că era aicea o doamnă bine înstărită – după 23 august [1944] li s-au zis <chiaburi> -, avea moară, avea un magazin şi avea ceva pământ. Dar era o femeie deosebită, Dumnezeu s-o ierte! No, şi deci tata era dulgher, făcea mobilă şi a făcut şi la această doamnă o mobilă foarte frumoasă, o am în imagine, pentru că mult timp o fost în casa aceea mobila, s-a păstrat foarte mult timp. Şi lucra la Exploatare [Minieră] ca dulgher, lucra acasă în atelier şi noaptea mergea şi cânta la şezători, la clacă – că aşa îi zicea pe vremuri, clacă – la băieţi, la fete care mergeau la clacă. Şi venea acasă cu bani la mama şi-i punea banii pe masă – nu aveau casă încă, atunci – şi punea banii pe masă: <No, pune-i bine, ca să ne facem casă…> Şi tot aşa i-o pus bine, i-o adunat şi, săracul, până la urmă s-o îmbolnăvit şi a decedat la 39 de ani, om tânăr şi în putere. Se epuizase, fusese şi bolnav un pic înainte, este şi asta o poveste. Şi mama o rămas văduvă cu noi, două fete, eu cea mai mare şi sora mea, Niculina, care e cea mai mică. A rămas singură, n-avea decât casa, era un lucru extraordinar că aveam casa! Dar din ce să trăieşti?! O vândut… din atelier tot ce a avut – ca să faci mobilă îţi trebuie nişte unelete, maşini avea – le-a vândut pe astea şi ne-a ţinut pe noi cât a putut. Şi pe urmă a venit cineva, o ajutat-o şi o angajat-o la uzină…
A avut şi pământ, vite…?
Nu-nu… bunica avea două locuri, dar a fost luat [pământul] pe vremea comuniştilor şi s-a făcut [acolo] un decantor de steril care e astăzi foarte mare şi înalt şi mă uit aşa uneori şi mă gândesc: Doamne, acolo e locul bunicii! Şi am avut un loc pe raza oraşului Abrud şi a fost luat pe singurul motiv că nu era în raza comunei, ăsta o fost motivul, motiv pentru care bunica o trebuit să vândă vaca, pe Puica, o vacă foarte frumoasă. […] Bunica atâta a fost de afectată că a trebuit s-o vândă pe Puica, încât… nu ştiu, în patru-cinci ani a murit, a murit de supărare. Şi cât a trăit în perioada asta s-a rugat la Dumnezeu să i se dea locul înapoi, dar n-a mai reuşit să-l primească înapoi, s-a prăpădit. Dar ştiţi, cu mâna pe inimă vă spun că ăsta a fost motivul care a gătat-o! A suferit cumplit, cumplit! Se ducea la grajd şi i se umpleau ochii de lacrimi că nu mai vedea pe Puica.”
Doamna Mili
„Această doamnă, doamna Mili… aci, lângă blocul ăsta în faţă era lunca ei, o luncă mănoasă, până şi casele astea erau tot pe pământul ei, nu era mare, dar bun, un pământ bun. Şi deasupra era ca o terasă, alt loc, tot foarte bun. Ei, ea vara cosea, aduna fânul. […] Ei, când această doamnă avea iarba tăiată şi era fân şi vedea că apare un nor pe cer, toţi copiii din împrejurimi, împreună cu mama bineînţeles, mama noastră şi copiii care mai eram pe-aici, fugeam să adunăm la doamna Mili fânul, să nu i-l ude cumva ploaia, Doamne-fereşte! Şi eram noi, copiii, un pic şi interesaţi: […] făcea o oală mare de ciorbă, de zamă de mazăre, deci fasolea verde, şi o făcea bună-bună! Punea smântână, bunătăţi şi cumpăra… veneau dinspre Alba Iulia, dinspre Zlatna, acolo erau nişte comune în care se făceau cireşe mari, frumoase şi veneau şi vindeau, veneau cu caii şi ne cumpăra câte un coş de-ăla, era aşa, coşul era foarte fain, ca un trunchi de con, făcut din împletitură din alun. Şi ne cumpăra câte un coş din ăla de cireşe, deasupra era frunză de nuc pusă, care acoperea cireşele. Aveau un miros cireşele alea! [Spunea]: <No, haidaţi, haidaţi să mâncaţi!…> Era o fericire! Şi-apăi mâncam pe săturate şi era bine şi de toate… […] Venea… mulgea vaca – mama era singură cu două fete şi cu un salar de mizerie, se chinuia să ne crească – şi [doamna Mili] venea, trecea lunca asta cu şiştarul – ştiţi ce e ăla şiştar? E un vas cu o toartă, în care se mulge vaca. […] Şi venea cu şiştarul ăla plin de lapte, parcă văd şi astăzi spuma de lapte de două degete, nici nu-l strecura, şi zicea: <No, Irma, dă la fete să mănânce, strecură şi dă la fete să mănânce!>… Dumnezeu s-o odihnească, era de o bunătate rară!”
Escapadele roşienilor la „Detunata”
„Aicea, în Roşia, ştiţi bine, se exploata aurul. Oamenii trăiau greu: intrau pe mină, bărbaţii munceau de trăznea, scoteau aur, îl schimbau şi lunea [erau] la Abrud, la restaurantul <Detunata>; deci lunea la Abrud era târg, un eveniment. Ei, veneau din Roşia, schimbau aurul şi se băgau în <Detunata> şi-n <Detunata>… nu toţi, aicea trebuie să specific, nu toţi, dar unii dintre ei aşa procedau: se duceau, beau, petreceau. Dacă se mişca masa de-un picior, părea că-i mai scurtă sau nu bătea bine cu podeaua, scoteau nu ştiu câţi bani din buzunar, îi împătureau şi puneau sub piciorul mesei, ca să poată juca cărţi în continuare, să nu se mai mişte masa. Uneori, spune lumea, făceau ca să se mişte aceste mese, că banii acolo rămâneau, ei se îmbătau şi nu mai ştiau. Mergeau, petreceau, şi era o vorbă, că <Merge lunea la oraş, vine joia mintenaş>, adică <imediat>. […] Şi unii din ei, mai bănoşi, se zice că veneau cu trăsurile de la Abrud până în Roşia – ar fi cam 13 km – şi-ntr-o trăsură cei bănoşi şi grande fiindcă găsiseră mult aur, [veneau aşa:] într-o trăsură venea numai bastonul, într-o trăsură puneau pălăria şi-n următoarea, în a treia, era el. Şi dacă mai dispunea [încă de bani], era şi <banda lui Ianiko>, adică orchestra de la restaurant, încă o trăsură. Ei, şi petreceau de trăznea! Şi mergeau acasă fără bani şi era jale mare. Dar ei trăiau momentul… Munceau din greu, iar astea nu le făceau nici ei de fiecare dată, doar când îi apuca şi pe ei unda. Aşa îmi povestea bunica…
Şi am avut o colegă – nu-i spun numele – erau vreo şase-şapte copii acasă. Şi-mi amintesc că povestea ea la serviciu: <Se ducea tata la restaurant, petreceau, şi erau…> – acuma cum le spune la dansatoarele astea de local?!… – erau şi-atunci un fel de dansatoare, le zicea pinţeriţe. Ei, şi bărbaţii aruncau cu bani în ele… şi acasă femeile cu copii nu ştiau pe unde să-şi scoată cămaşa, ca să trăiască încă o zi-două, până când se duce [bărbatul] să găsească alt aur, să poată vinde din nou! Îmi amintesc, colega asta a mea spunea: <Mama era disperată că n-aveam ce mânca şi tata venea cu trei trăsuri acasă!> […] Ei trăiau greu, munceau greu şi îşi permiteau, că altă distracţie nu era.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2001]
