Florica Brătienilor văzută de Dumitra Gorgoi
Satele, târgurile şi oraşele ṭării dorm tihnit între văile munṭilor şi luncile râurilor, pe platouri sau înălṭimi. La un moment dat, vine ceva care le înfioară şi le face să tresară, le zguduie, le frământă o vreme – până trece răul sau până se obişnuiesc cu el – şi apoi aṭipesc din nou, pentru un timp. Despre toate acestea sunt Povestirile, cu bune şi rele, aşa cum e viaṭa – un râu cu două maluri.
„La mama Anica au locuit mama şi tata până s-a isprăvit casa de la Florica. Aci nu erau decât două odăi în stânga pentru boier şi cea de a treia pentru vier [viticultor]; în actuala cameră turcească era linul [jgheabul] cu scurgerea vinului în pivniṭă. Această parte era veche de când cu viile domneşti. Tata a mutat linul unde se află acum […]. La casă a ridicat un etaj şi s-a mutat acolo.” Aşa a început în a doua jumătate a secolului al XIX-lea istoria domeniului Brătienilor de la Ştefăneşti, judeṭul Argeş. Astfel o povesteşte în memoriile sale Sabina Cantacuzino, una dintre fiicele lui Ion C. Brătianu. Moşia şi-a primit numele în amintirea sorei ei, primului copil al soṭilor Ion şi Pia Brătianu, o fetiṭă moartă la o vârstă foarte fragedă. După ce Florica a fost dusă să-şi doarmă somnul de veci în vârful dealului, casa s-a umplut de copii, căci în această familie s-au născut apoi opt copii în zece ani.
Dumitra Gorgoi, fiica unor agricultori dintr-un sat apropiat, Târgul Dealului, comuna Topoloveni, s-a mutat în Ştefăneşti în 1942. Proaspăt întemeiata ei gospodărie se învecina cu aceea a Brătienilor. Iată câteva dintre povestirile sale pitoreşti despre trecutul domeniului şi al oamenilor de la Florica.
Hotarul cu Brătienii
„Hotarul între noi şi Brătianu este un drum, […] <Aleea Nucilor> se zicea, pe pământul lui Brătianu. Noi eram vecini, hotarul între noi şi Brătianu era mijlocul drumului; pe partea noastră era rândul de nuci – nuc lângă nuc – lungă, pe un kilometru de lungime şi făceam nucile jumătate cu Brătienii, [luam] ce se scutura pe partea noastră.
Când i-aţi întâlnit prima oară pe cei din familia Brătianu? Şi care dintre Brătieni era?
Dinu… avea proprietate şi la Drăgăşani. Noi, când am venit din refugiu, soţul meu a fost chemat de Brătianu, sus, [la etaj]. Ne cunoştea, că eram vecini acilea, dar oricum, n-am avut tangenţă, să stăm aşa de vorbă prieteneşte… Şi a fost chemat sus, că trebuia să transporte [vin] de la Drăgăşani şi nu avea curajul să-l pună nici pe tren, nici cu maşinile. Şi a rugat pe Nae, că Nae al meu a fost şef de balastieră şi el dispunea de toate căruţele din toate comunele astea. Şi a concentrat toate căruţele din comune soţul meu şi s-a dus şi a aranjat cu Brătianu ca să-i care vinul de la Drăgăşani la Bucureşti cu căruţe… Şi aşa ne-am revenit noi cu gospodăria, prin Brătianu, că au fost nişte oameni, nu ştiu dacă mai există [alṭii ca ei]! […]
Cum arăta pe timpul lui Brătianu moşia? […]
Moşia lui Brătianu era ocupată de oamenii care lucrau cu Brătienii, toţi se ajutau…
Cam câţi oameni lucrau pentru Brătianu?
Nu ştiu, domnule, nu ştiu, [mulṭi], că avea ferme: avea fermă de vaci, de porci, de de toate şi sigur că erau muncitori mulţi, în afară de cei care ocupau pământul, oameni care lucrau acolo, în curte.”
O cafea cu Dinu Brătianu
„Cine a recomandat pe soţul meu Brătianului: ministrul Vlădescu – că am aicea o poză a lui…
Unde era casa lui?
Unde e stadionul. Nu mai e nimica acuma, clădirea aia nu mai e, s-a stricat. […] Era hotar – hotar, nu mai mergea [mai departe] decât cât ţine stadionul, până în şosea avea ministrul Vlădescu, până în vârful dealului. De unde până unde l-a cunoscut pe Nae, Vlădescu, nu ştiu… […] Uite-aşa a fost chemat de Vlădescu să adimistrăm pe-acolo, când sunt prune de scuturat, când sunt fructe, că vă daţi seama, din centru de-aicea şi până sus, numai pe vale erau şi vie şi de toate. Şi le făceam jumate-jumate şi aveam, domnule, de unde să procurăm! Şi Vlădescu, stând de vorbă cu Brătianu [care] i-a povestit situaţia cu vinul, zice: <Dom’le, eu am aicea un vecin, un om, cutare, cutare, Leurdeanu…>, aşa, şi vă spusei, a fost chemat sus, soţul meu, a băut cafeaua acolo. <Măi, nevastă>, zice, <măi, nevastă, avusei onoarea să beau o cafea cu Brătianu!> <Păi>, zic, <cum, Nae?!> Zice: <Păi, uite, am fost chemat, uite-aşa…>, că-mi povestea, Doamne, Doamne!…
Şi ce i-a spus Brătianu atunci?
Că are nevoie să transporte vinul de la Drăgăşani către Bucureşti şi vrea cu căruţă, nu vrea nici cu vagonul, cu trenul. Şi s-a plănuit ce s-a plănuit acolo, ştiu eu ce angajament şi-or fi luat ei, că s-a apucat şi a concentrat căruţe, a luat butoaie, de-acilea, goale, s-a dus acolo şi le-a umplut, aşa.”
Vlădescu avea hotar cu Brătianu?
Păi, era… nu ştiu acuma dacă mai e, era pădurea, pornind de-acilea, de unde e pădurea asta, pornind în sus, încolo, ăsta era hotarul. Aicea, în partea asta a lui Vlădescu începea via, prunii, merii şi la Brătianu, în partea lui, pădure era. Asta era pădurea lui, că pe-acolo aveam noi drum de urcam acolo, sus. […] În timpul ăla, vedeţi, cât timp a fost Vlădescu proprietar, atuncea ne-am ajutat şi cu Brătienii, tot în cam în timpul ăla a fost…”
Comuniştii au luat totul
„Pe urmă s-a luat totul şi de la unul şi de la altul, şi lui Vlădescu, Vlădescu având… ce n-a avut ministrul acolo! Şi s-a gândit să depoziteze tot aici, în curte la noi. Era curtea plină de toate bagajele lui Vlădescu – dintre care arhiva – că ministrul n-a venit el [personal], dar s-au depozitat astea în curte, a trimis un adjunct din ăsta de-al lor, nu ştiu cum se zice… secretar de-al lor şi ăsta dispunea […] [de lucruri], le pusese în vânzare în curte, el vindea, el lua banii, administratorul ăla, ştiţi. Şi numai arhiva… zice: <Dom’le, asta, ce să facem cu ea?> şi-am suit-o sus în pod. Şi mai acuma a venit Vlădescu – Nicolae Vlădescu a murit şi au rămas soţia cu băiatul – şi veneau când aveau trecere pe-aicea, le făceam câte o mămăliguţă şi cu o friptură de pui cu mujdei aşa, mai şedeau şi pe-urmă plecau la Bucureşti. Şi de câte ori veneau, se suiau în pod şi mai căutau din cărţi şi mai luau. […]
Aţi lucrat după 1949 tot aici, la Florica?
M-am angajat la 52 de ani, că era o ingineră şi după ce mi-a murit soţul… aveam doi copii în facultate şi zice: <Hai măi, tanti Geta, să te angajez la grădină.> <O, doamnă, cum să mă angajez la grădină, că sunt bătrână! Cine mai mă angajează acuma?…> Şi de la 52 de ani până la 62 de ani am făcut şi eu zece ani [de muncă] şi m-a scos la pensie.
Cum arăta staţiunea? […] Cum erau clădirile? Acum sunt tot clădirile lui Brătianu?
Tot clădirile lui, acuma văd că s-a făcut ceva, carmangerie, nu ştiu ce se face. Atâta s-a făcut… încolo nu s-a făcut nimic, nici nu s-a dărâmat, s-a menţinut şi s-a adimistrat, dar încolo nu.”
[Interviu de Remus Cîrstea, 2000]
