Ieri ministrul justiţiei a prezentat modificările propuse pentru legile justiţiei. Cea mai importantă dintre acestea se referă la numirea procurorului general, a conducătorilor Departamentului Naţional Anticorupţie (DNA) şi ai Direcţiei de Investigaţii a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (DIICOT). Aceştia, până în prezent au fost numiţi de către preşedinte, la propunerea ministrului justiţiei, iar de acum înainte – dacă parlamentul va adopta proiectele de legi care urmează să fie depuse la parlament în data de 1 septembrie – vor fi numiţi de secţia pentru procurori a Consiliului Suprem al Magistraturii (CSM). Iniţiativa prezentată de ministrul justiţiei, Tudorel Toader a avut un ecou puternic în mediul politic, iar câteva sute de persoane au demonstrat în faţa Guvernului împotriva modificărilor propuse.
Dincolo de dispute politice, merită să analizăm din punct de vedere juridic schimbarea pe care o propune Ministerul Justiţiei. Înainte de toate, trebuie să vedem dacă numirea şefilor organelor de cercetare penală reprezintă un act administrativ, sau unul de mediere între instituţiile puterii de stat. Este importantă această distincţie, pentru că guvernul are competenţe administrative, iar preşedintele este garant al independenţei, reprezintă ţara şi mediază între instituţii. Potrivit doctrinei, un act administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice. Este uşor de observat că numirea într-o funcţie de stat se încadrează în această categorie.
Desigur, între numirea procurorului general şi numirea inspectorului de spaţii verzi de la Primăria Salonta este o oarecare diferenţă. Ministerul Public face parte din sistemul judiciar, deci dintr-o ramură a puterii de stat de aceea numirea conducătorului acestuia nu poate să fie atributul exclusiv al ministrului fără să lezeze principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat. Pe de altă parte, nici nu-l putem exclude pe ministrul justiţiei din această procedură pentru că articolul 132 din Constituţie stipulează că „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei”. Reglementarea propusă îi obligă la un consens pe ministrul justiţiei pe de o parte şi pe CSM pe de altă parte, lucru în principiu benefic, pentru că parchetele – spre deosebire de judecătorii – reprezintă instituţii ierarhice, iar orientarea procurorului general este determinantă pentru toată instituţia, de aceea este bine ca în privinţa persoanei respective să existe un consens cât mai mare.
Deocamdată – în lipsa textului propunerii de lege – nu ştim dacă este reglementată ipoteza în care CSM nu doreşte să numească persoana propusă de ministrul justiţiei. O asemenea situaţie poate să ducă la un blocaj în activitatea parchetului.
O altă întrebare este aceea dacă deducem corect din interpretarea propunerilor că preşedintele nu are competenţe administrative şi nu poate să-l numească pe procurorul general, de ce nu se aplică aceeaşi principiu şi în cazul numirii preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie?
Autor: Székely Ervin, RADOR – 24 august
