Comunizarea forṭată în Târgu Lăpuş povestită de Maria Bel
Satele, târgurile şi oraşele ṭării dorm tihnit între văile munṭilor şi luncile râurilor, pe platouri sau înălṭimi. La un moment dat, vine ceva care le înfioară şi le face să tresară, le zguduie, le frământă o vreme – până trece răul sau până se obişnuiesc cu el – şi apoi aṭipesc din nou, pentru un timp. Despre toate acestea sunt Povestirile, cu bune şi rele, aşa cum e viaṭa – un râu cu două maluri…
Târgu Lăpuş, numit în vechime Lăpuşul Unguresc, este prima oară atestat documentar la sfârşitul secolului al XIII-lea. Aflat la confluenṭa unor drumuri negustoreşti care traversau Maramureşul a devenit târg, iar mai târziu centru comercial, cultural, folcloric. La 5 kilometri înspre nord-vest se află Cufoaia, un sătuc mic care avea 90 de gospodării pe la 1890 şi 84 la sfârşitul secolului XX. Aici oamenii au fost mereu harnici, cu mult pământ în proprietate. Casele lor îşi aveau culcuş între păduri şi fâneṭe, într-un peisaj blând şi frumos. Prin 1952 când comuniştii au început colectivizarea zonei viaṭa acestor oameni s-a tulburat, aşa cum se tulbură un ochi de apă lovit cu un bolovan… Iată o poveste tristă de pe aceste meleaguri, despre fostul primar ṭărănist Alexa Bel zis „Diacul” – timp de 40 de ani cantor la biserică -, spusă de fiica sa, Maria Bel.
Gospodarul satului în conflict cu toboşarul
„[Tata] a avut două batoze de de îmblătit, pământ a avut, a avut de toate. Ei [comuniştii] au vrut cu orice preţ să facă colectiv, dar ei nu l-au putut face pe el să dea, el n-a vrut să dea [bunurile sale]… Ne-au ţâpat [pus] cote [pe produse], ne-au ţâpat să ne ducem la băieşi, în munte, să tragem [la muncă] la drum, la prestaţie pe la râu, cu carul; m-au purtat cu vacile, pe răzoare m-au dus… să iertaţi, să curăţ WC-urile şi să le văruiesc şi prostii de-acelea nesocotite… Şi-au bătut joc! […] Au venit şi au făcut colectiv, au venit şi ne-au luat animalele şi oile, pământul şi pe noi ne-au făcut <chiaburi>… […]
[Un om din sat], Ţâţoc, a declarat [că s-a certat cu tata], dar eu n-am fost acolo, n-am auzit… [s-a întâmplat], în josul uliţei, la Irina; au băut împreună horincă şi acolo s-a hârâit, bag de seamă, cu Ţâţoc, când au băut horincă… Dar Alexa nu i-a făcut nimic! Apoi, lumea a spus că l-a prins de grumaz şi că l-a bătut… Eu am auzit de la oameni, dar de văzut n-am văzut.
Ţâţoc era delegatul statului la batoză…
N-a fost delegat la batoză, aşa s-a scris el […]; el a fost pe sat, dubaş, aia a fost! Dubaş e considerat cel mai slab din sat, care bate toba şi face anunţurile.”
„Chiaburul” a ajuns fugar
„Şi pe urmă?… Unde s-a ascuns Alexa Diacul?
Păi, unde s-a ascuns?! Nu s-a ascuns nicăieri! În seara asta a fost aici, mâine seară a fost în alt sat, pe urmă mâine seară în alt sat, în alt sat… Că a avut oameni cunoscuţi, cine l-a văzut, toţi l-au chemat… Nu a stat aici statornic, s-a dus… Că doar în noaptea aceea, în noaptea de Crăciun a fost, a venit din Dobriţeni, a fost în Inău, din Inău a fost în Brebeni, din Brebeni a venit acasă…
Venea şi acasă?
Eu acasă nu l-am văzut, doar de două ori şi încă în noaptea aceea… Eu doar de două ori l-am văzut pe tata, în noaptea-ceea când l-au prins, în noaptea de Crăciun. A fost aşa treaba: am mers la mama, ziua, şi [ea] a zis: <Hai dragul mamei şi colindă, că îţi voi da pere> – şi feciorul-meu acesta a fost de opt ani. El, dacă i-a spus de pere – cum sunt copiii! – <Hai la mama-bună, hai la mama-bună!> Şi eu, nu ştiu, că Dumnezeu… nu ştiu cum, n-am vrut să mă duc. Am zis către al nostru [bărbat] – fie iertat! – am zis: <Haide şi tu, să mergem până la mama!> El a zis de la bun început: <Eu nu merg, tu du-te cu pruncul, eu nu mă duc, că poate să vină socrul acasă, poate să nu vină…> Şi tot aşa, l-am împins pe copil până seara cu poveşti, până cam pe la ceasul trei. N-am mai putut face nimic, m-am dus şi am dat de mâncare la cai, în şură, la animale… <Hai mamă, hai mamă!…>, a prins să zbiere pruncul… Am socotit că să mă duc. Şi l-am luat şi m-am dus.
Şi numai cât am ajuns [la părinṭi] şi l-am băgat în casă şi mama a coborât din pod… Când a coborât din pod, tata a ieşit din cealaltă casă şi a venit şi i-a pus mâna pe creştet şi a aprins o ţigară… Mama-bătrână stătea pe vatră… Când şi-a aprins o ţigară, a pus mâna pe prunc şi a zis: <Dragul tatei, să nu spui la nimeni că m-ai văzut!> <Nu te teme, tată-bun!> […] Şi el a ieşit pe uşă… Mama a zis: <Stai să-ţi dau pere şi mere!> <Nu-mi trebuie nimic!>, a zis. Mama s-a coborât şi i-a dat copilului şi eu am zis: <Măi, Doruţ, dă-mi şi mie una!> Gavrilă a întins mâna să mi-o dea el, mama a întins mâna să mi-o dea ea, n-am luat-o de la niciunul… Când au întins ei mâna, am auzit <Stai!>… şi eu, când a strigat <Stai!>, am zis către mama: <Acum, pe tata l-au prins! Eu mă duc cu copilul, că vor veni în casă, îl vor bate şi să nu vadă copilul…> Şi când am pus mâna pe copil, am ieşit pe uşă, n-am tălălit [coborât] pe trepte în jos, am tălălit de pe fundaţie jos, cu pruncul ţinându-l de mână. Şi când am coborât pe cărare în jos, pe la vraniţă, doi de la noi [din sat] au coborât pe cărare în jos – i-am văzut!
Cine au fost aceia?
Gheorghe Nodiş şi cu Alexandru… Şi când am cotit să vin încoace, în jos, am zis către prunc: <Dragul mamei, dacă mergem acasă, spune că am mers numai până la Ştefănucă, că nu ştiu ce alarmă am auzit acolo şi ne-am dus!>… Şi pe când am cotit aşa, de pe vraniţă, de la fina, a ieşit Văsălie al Paraschii şi, pe după şură, Valer din Pârâu a sărit în drum şi eu m-am lovit de ei. […] Am venit până aici, la Mălini… şi acolo la Mălini au fost strânşi toţi grămadă: a fost Văsălie a’ lui Petriuc, a fost Ionu Măriuchii, Hereş, Alexandru din Suhat, Grigore a’ lui Fabian, frate-său celălalt, Văsălie… Mirodan din Baie, Ionu Măriuchii… toţi au fost acolo. Şi eu, când am trecut pe lângă ei, am dat <Bună seara>, n-am dat <Bună dimineaţa>… Ei s-au întors toţi cu faţa către Mălini, Ion de la Gheorghe a zis: <Sara bună!>
Eu am tot venit pe drum acasă şi pe tata l-au lăsat să iasă din grădină şi a trecut gardul… nu a fost din grădina noastră, a trecut gardul aşa, ca şi cum ai merge de-aici până la vraniţă, şi să treacă, să iasă pe poartă să nu fie în grădină prins! Şi apoi l-au dus în casă şi l-au bătut, şi au bătut-o pe mama, pe mama-bătrână… Apoi l-au luat şi l-au dus acolo la Nodiş şi l-au bătut şi i-au dat horincă acolo… Eu, când am venit… pruncul s-a culcat în pat, pe la spatele tătâne-său şi eu m-am pus aşa cum m-am pus aici, pe laviţă şi am stat aşa, rezemată de perete. Pruncul tot zicea: <Mamă-bună, au, au! Mamă-bună…> – că el a ştiut. Zic: <Taci, că vin colindătorii să colinde.> Şi tot cu povestea aşa l-am [liniştit]…”
Ultimele clipe ale lui Alexa Diacul
„Şi când a fost… a venit şeful [de post] de la Stoiceni, Boariu. S-a băgat în casă şi a venit la mine şi a zis: <Fată, hai că te cheamă bătrânul!> Eu, când a zis că mă cheamă bătrânul, am rămas aşa, ţeapănă, către perete… El a mers la pat la al nostru [bărbat] şi a zis: <Măi, Găvrilă, du-ne cu carul.> Dar el a văzut că eu mă bleştesc [pleoştesc]… […] Şi am ieşit pe uşă şi m-am dus afară… că a fost îngheţat şi nins aşa, ca şi cum ai cerne un miez de făină… Am scos carul din şură şi m-am dus să scot caii şi apoi, când m-am dus să scot caii, mi-am adus aminte că caii sunt potcoviţi pentru vară şi m-am dus şi am luat rotogoalele şi am tras potcoavele, eu. Când să trag de pe celălat, a venit al nostru [bărbat] şi… a zis: <Ce lucru este acesta? Cum sunt astea?> <No, aşa-s…> A tras el potcoavele şi apoi i-a spus celălalt: <Bade, l-au prins pe bătrânul, pe badea Diacul!> <Unde este?> <De ce întrebi tu unde-i, că acolo-i [unde e] Dumnezeul cufoienilor, doar ştii tu că unde-i…> Am prins caii şi ne-am dus amândoi.
El a stat cu carul în drum şi eu m-am dus în casă. […]
Când m-am dus în casă, Nodiş era desculţ, cu feciori cu tot, în izmene şi în cămaşă, suflecaţi aşa, până aici şi un ol în mijlocul mesei, cam de 10 litre, era plin mai sus de jumătate de ţuică… Şi era plină casa de miliţieni şi oameni de-aici care au mers [să vadă]. […] Tata şedea aşa, pe o laviţă, tot zdrobit şi… a zis către mine: <Nu te uita, dragul tatei, că de am zile, şi de-aici voi scăpa; dacă nu, tot c-o moarte sunt dator!…> <Apoi, cu cine ce-ai avut?…>, a zis unul către tata, nu ştiu cine a fost. <N-am avut cu nimeni nimic, numai n-am vrut să… [am vrut] să fiu şi eu în sat, în casele părinţeşti… Acum, poate le-o tihni!> a zis…. Apoi m-am dus acasă înapoi şi i-am adus haine şi s-a schimbat şi l-am dus cu carul în Lăpuş. […] Apoi ne-am dus la… acolo, unde-i postul de miliţie acum… Şi-a venit frate-meu şi ne-am înţeles aşa, că să-l ducă la Dej, că atunci la Dej îi ducea [pe arestaṭi], că vom plăti noi cursa, doar un delegat să meargă cu el, să nu zică c-a fugit şi nu ştiu ce. Aşa…
În acea zi, dimineaţa, [urma] să ne ducem cu bani, să plătim cursa, să-l ducă la Dej… Când am venit acasă, m-am aruncat aşa, în pat; am stat aşa, în pat şi am auzit larmă. Vine Andrei şi zice: <Tu, Mărioară, hai du-te acolo până la lelea Suzană, că nu ştiu ce-i acolo!> Dar el a ştiut, ştii… dar i-a fost greu să-mi spună. Eu am zis: <Du-te, măi Andrei, pe uliţă încolo şi vezi, poate o vor duce şi pe ea şi or boncăni-o, că acum…> Şi el a ieşit din casă şi s-a dus. Şi a venit Gheorghe al lui Filip şi a zis: <Tu, haide du-te până acolo, la cumătra… Au adus pe badea Alexa şi l-au împuşcat…” Aşa mi-a spus… Atunci am sărit din pat şi-am ieşit pe uşă şi m-am dus. În tot cazul, se amesteca ziua cu noaptea, era mai noapte, era mai zvucă decât noapte, că mama a fost în grajd la vacă, mulgând vaca şi… după ce l-au adus şi l-au împuşcat s-au dus după ea… Şi au zis către ea: <Tu, scroafă, unde-i porcul?>… Ea a zis: <Apăi, l-a dus Miliţia!> <Haide, că-i aici! Ia-l şi du-l!.. Păşeşte înaintea mea, scroafă!> Ea s-a sculat şi s-a dus, el înainte şi ea după el, până acolo unde l-au prins [şi l-au împuşcat]… Şi i-a zis: <Ia-l pe porc şi-l du de-aici!> Dar ea zis că nu l-a văzut, că a fost atâta de supărată şi necăjită că nu l-a văzut: <Faceţi cu mine ce vreţi, că eu nu-l pot duce! Faceţi ce vreţi!> Atunci au tras iar şi au tras împuşcături în sus şi au zis către ea: <Du-te după oameni şi ia-l pe porc şi-l astupă, dar fără popă, că de-l astupi cu popă, şi tu, scroafă, vii aici unde-i el !> şi ei s-au dus. Ea a trecut gardul şi l-a lăsat acolo…
Apoi, a mers finu’ Ion şi cu Ion Văsălie al Irinii… L-au pus într-un lepedeu [coşciug] şi l-au luat aşa, şi l-au dus cu lepedeul în casă. Pe când am sosit eu, era în mijlocul casei, pe lepedeu… tot a fost plin de sânge, tot a fost zdrobit, carnea, cum au dat în el, s-a spart… Şi am mers şi am pus apă şi l-am spălat şi l-am schimbat… Azi-seară l-au împuşcat şi mâine dimineaţă l-am astupat cu pământ galben… D-apoi, cu popă l-am astupat! […] Ei au venit la pomană, să vadă cum e şi ce va fi…
Cei din familia Nodiş?
Nu numai aceia, că au fost toţi… au fost toţi aceştia mai slăbănogi [săraci], care n-au avut pământ, toţi au fost o gaşcă.”
Niciun duşman al poporului nu trebuia să scape
„Aici a fost mic satul, au fost 60-70 de fumuri. Păi, când s-au luat [la închisoare] 30-40 de oameni de-aici, păi ăştia l-au pironit cu piroane de moarte!.. Apoi, peste un an, l-au dus pe-al nostru [bărbat], au dus iară pe un văr de-al meu, de-aici… Pe bărbatul meu l-au dus în 24 august şi pe mine m-au dus cam la o săptămână, două. M-au dus şi m-au purtat pe-acolo, pe la Securitate, prin Lăpuş şi m-au ţinut acolo trei zile.
Dar pe bărbat unde l-au dus?
Pe el nu l-au prins, că şi el s-a ferit. Când a auzit că se ţâpă câinele a sărit, că a fost prin dreptul magaziei ăsteia şi a fugit… Au venit şi am fost culcată [forṭat] în podul grajdului. Au venit la mine şi au zis către mine: <Unde-i Gavril?> “Apăi, nu-i în casă?!> Zice: <Nu !> ”N-o fi venit, că a fost dus…> – cum m-a tunat şi pe mine să zic – <s-a dus undeva în Brebeni, la coasă, pentru bani…> Al meu [bărbat] a fost pironit acolo, făcut chiabur! Am zis: <Eu nu ştiu, că şi eu am venit după ce s-a înserat, de la holdă, de la Lăpuş>, că la Lăpuş n-a fost CAP, <harnicii> ăştia, aici au făcut prima dată!… Au zis: <Dacă va veni acasă, să-i spui să se prezinte la noi! Îi vei spune?> <Îi voi spune!> <Da’ să nu venim noi după el…> <Nu veniţi…>
Au mai venit într-o zi până într-asta. Şi-atunci a fost fugit şi nu a fost acasă. Atunci ne-a ţinut închişi în casă, nu m-au lăsat nici animalele să le ţâp în câmp! Au venit aşa, cam dimineaţă şi n-am avut ce face, animalele îmi erau în grajd şi toate… Au venit cu mine şi am ţâpat [dat] animalele din grajd şi le-am scos în drum şi au văzut pe Sandu… l-au pus să le mâne în câmp şi pe mine nu m-au lăsat, m-au adus înapoi în casă. Apoi au tot zis că să se prezinte şi să meargă şi tot aşa… Apoi, s-a dus… A venit acasă el şi i-am spus şi el a zis: <Apăi, eu mă duc şi mă predau, să facă ce-or vrea cu mine, că doar n-oi şedea aşa, să păţesc şi eu ca socru-meu… dacă m-or puşca, m-or puşca, dacă m-or bate, m-or bate, facă ce-or vrea…> Asta a căzut într-o duminică…
Luni dimineaţa s-a gătat şi s-a dus la Lăpuş; m-am dus şi eu cu el. S-a dus şi s-a prezentat acolo! Am venit din Lăpuş acasă şi i-am dus un rând de haine, de schimburi… I-am dus un rând de haine şi de mâncare şi de-acelea, dar nu i-au dat nimic. Nu i-a dat nimic, sfântă lume! Nu m-au mai lăsat să-l văd… Eu am apucat şi am venit acasă, că ce să sprijin zidul acolo… Soră-sa a fost dusă în Lăpuş. Pe el, după ce-am ieşit eu de-acolo, l-au pus pe motor şi l-au dus la Satu Mare; mie nu mi-au spus că unde [îl duc]… numai după aceea am aflat că la Satu Mare. Pe când au fost aici, la Huciu Brebenilor, la Ilisie, le-o sărit roata de la motor şi s-a dus până sub coastă… Ei s-au dus toţi după roată, au uitat de el că este în motor [maşină]! El nu s-a dus nicăieri, a şezut acolo şi a aşteptat până au mers şi-au adus roata şi au pus-o şi… <Aici eşti, bade?!> <D-apoi unde să fiu, aici m-aţi lăsat…> L-au dus în Satu Mare. În 24 august l-au dus; apoi, pe la postul lui Crăciun a venit o scrisoare de la penitenciarul din Satu Mare: <Să puneţi următoarele lucruri: fular, căciulă şi mănuşi…> şi <urgent şi personal!> Adică, să nu le poţi trimite pe nimeni, numai eu personal să mă duc cu ele! Şi m-am luat şi m-am dus… au fost vreo trei săptămâni până-n Crăciun… Au mai dus de-aici [la închisoare] două femei şi un om…
Cum le-a chemat pe acelea pe care le-a arestat?
Latiş Lodovica, soacra Diacului; pe Bel Suzana; pe Stana lui Antonie; Văsălie a’ lui Părăscuţu; Petreuş Vasile… pe ei i-au dus înainte… Cu Ion al lui Antonie m-am dus eu şi cu Măriuţa; Ionu a zis că el a fost prin Satu Mare şi el ştie şi… ne ducem. Atât a plouat, de numai aşa bătea apa pe trotuar, cum a plouat de tare! Eu tot mergeam uitându-mă la ziduri, ei mergeau povestind… Când, numai, văd pe un zid: <Penitenciarul Satu Mare>! Cât de-aci la vraniţă să tot fie! Strig după ei, fâşcăiesc, fac cu mâna.. Veneau de-acolo, aşa, încoace, oameni şi tot am făcut cu mâna să le spună să vină. Le-au spus, dar n-au vrut să se întoarcă… Eu, strigând, a ieşit un gardian din acela şi l-am întrebat: <Aici-i penitenciarul? Slobod [liber] e să intri acolo?> <Nu !> <D-apăi, nu pot să-i dau nimic?> <Poţi! Ce vrei să-i trimiţi?> Eu i-am dus de-acasă mâncare şi i-am pus de toate cele, ţigări şi… de toate cele. Măriuţa a mers cu un miez de slănină, numai atâta şi cu un miez de brânză… Şi au râs de mine că-s mută şi port în spate atâta şi n-o să le dea nimeni nimic! <Apăi, le-o mânca cineva şi o să ştiu că tot în numele lui a fost!>
Pe când, îmi spune gardianul: <Apăi, lele, du-te alăturea şi le pune într-un sac> – eu le-am fost duse într-un fund de perină – <…şi le leagă cu o aţică şi cartea care ai căpătat-o, o îndoi şi o leagă cu aţuca de sac. Apoi, adu sacul aici şi gata!> Şi eu am trecut trotuarul la o poartă de aceea, de-alăturea, la o clădire… şi la tren. Şi apoi s-au înturnat şi ei de-acolo. <Apăi, tu ce faci?> Zic: <Ia, acolea este penitenciarul!> Au stat şi ei şi s-au uitat la mine; am mers tustrei la poartă şi le-am dat acolo… Ploaia nu s-a mântuit [terminat]! Am zis: <Hai la gară, că vom pierde trenul!> – şi aşa a şi fost, că am pierdut acceleratul şi am mers cu personalul şi am şezut pe sub zidurile din Baia Mare pe noaptea, când am sosit, că în postul Crăciunului e mică ziua.
Soţul dumneavoastră cât a stat la închisoare?
Şase luni. Nu a venit până în 24 ianuarie. […] În timpul acela a venit un… căpitan a fost, ori de la armată şi m-a chemat la şcoală – erau şi doi miliţieni. A venit un prunc de la şcoală şi m-a chemat la şcoală. M-am dus acolo, a zis către mine că să mă duc într-o cameră… Socotesc că mă duc, dar oi căpăta şi ceva bătută… Pe când m-am dus acolo, era numai acela singur, şedea la masă, pe scaun şi: <Bună ziua, lele. Ocupaţi scaun, haideţi, şedeţi, nu vă temeţi, că nu vă face nimeni nimic.> M-a întrebat – ca cum m-aţi întrebat dumneavoastră acum – că de ce l-au dus pe omul meu şi… S-a făcut colectiv, el nici nu a fost la colectiv. S-a făcut stână şi au fost duse oile din stână şi toţi s-au luat după el şi le-au scos [de la stână] şi le-au dus şi le-au ţâpat şi au împrăştiat stâna… […] Aşa i-am spus şi lui ăstălalt: <Omul meu n-a vrut să se ducă, el nu s-a amestecat…> – aşa i-am zis! <Lele, eu cât am umblat, de omul dumitale nu a zis nimeni nici o jumătate de vorbă! Am întrebat şi pe cei răi>, a făcut către mine. […] <Dragă, să ştii că omul dumitale trebuie să vină acasă!> a zis către mine. <Dacă are zile, va veni…> – am zis eu. <Cum zici dumneata aşa?> <Apăi zic, pentru că şi dacă vine acasă tot îl batjocoresc, tot batjocorit e! L-au mânat cu carul, ploua de curgea şi a fost din ţărmuri în ţărmuri apa şi [l-au trimis] să meargă să bage caii printr-o vale, să aducă lemne pentru şcoală… El n-a vrut să se ducă! A zis: <Când se va opri ploaia şi se va trage, prind caii şi mă duc.> Şi dacă nu a vrut să se ducă, s-a dat cu arma şi a vrut să-l împuşte. A tras aici după casă, la noi în drum!..”
Ştergare, „funduri” şi feṭe de masă cu tricolor
„Eu aş mai vrea să vă întreb ceva, fără nici o legătură cu ceea ce ne-aţi povestit până acum. Toată camera de-aici o văd împodobită cu ştergare, cu tot soiul de lucruri care sunt ţesute în casă. Cine le-a făcut?
Nevasta [nora] le-a făcut pe-astea! Astealalte le-am făcut eu: funduri [ṭesături circulare], feţe de masă… şi ştergare am făcut eu, că eu i-am arătat să facă. După ce-a venit ea aici, i-am arătat cum să facă. […] De-alea sunt de toate 18 şi câte altele…
Toate au tricolorul…
Acu’, trebuie să faci oricum altă vrâstă [dungă] pe dedesubt… Apăi, să nu mai lucrăm atâta pe pene [flori], am zis: <Bate acolo trei fire, să fie tricolor şi gata.>
Aici, în zonă, mai fac femeile aşa, vrâste cu tricolor?
Nu mai fac, dar fac cu pene [flori]… […] Acum mai ţes, care ţes. […] Eu am vrut să fac [ceva] ce alţii să nu aibă! No, eu aşa spun just… Pe unde am umblat, pe la biserici, am adus [aşa ceva] să n-aibă nimeni. Nici nu au la noi în sat… decât, ia, la casa aceea mai au! […]
Dacă ar fi să se întoarcă vremea înapoi, aṭi fi supărată pe cineva?
Judece-i Judeţul! Eu nu judec pe nimeni… judece-i Sfinţia Sa, Tatăl Ceresc… el îi judecă pe toţi!”
[Interviu de M. Conovici, O.Silivestru, V. Călin, 1997]
