Premierul României, Mihai Tudose, a adus recent perspectiva redeschiderii enormului câmp aurifer al țării, Roșia Montană. Zona este exploatată încă din vremurile romane, până la ultima operațiune a statului, oprită în 2006. O cerere a unui guvern anterior de transformare a zonei în sit de patrimoniu mondial UNESCO a fost acum retrasă (sic!), deschizându-se calea unei noi exploatări.
Roșia Montană e cuibărită în Munții Carpați și, cu 314 tone de aur, este cel mai mare depozit cunoscut al Europei. O pleașcă minieră pe termen scurt promite locuri de muncă pentru mii de oameni și investiții de sute de milioane de lei în economia cu cea mai rapidă creștere din UE. Dar chiar merită cu adevărat această explozie economică? La urma urmei, istoria ne spune că mineritul aurului a dus întotdeauna la probleme de mediu pe termen lung, cronice. Roșia Montană este mare, dar pericolele reprezentate de scurgerile acide de mină sunt și mai mari.
Problema este aceea că, dacă va fi finalizat, așa-zisul proiect Roșia Montană va utiliza „amalgamarea cu cianură” pentru a extrage aurul din minereul în care se află. Vorbim de aceeași cianură care se folosește la otrăvirea oamenilor, peștilor și elefanților [autorul face aici legătura cu un articol AFP despre uciderea cu cianură în 2013 în Zimbabwe a 325 de elefanți de către braconieri – n.trad.]. Ea are un trecut toxic și la Roșia Montană: în anii ’70 o mină de cupru din zonă avea nevoie de un loc pentru depozitarea deșeurilor ei contaminate cu cianură, iar satul învecinat Geamăna a fot evacuat și inundat. A rămas de atunci scufundat sub ape toxice.
Geamăna este unul dintre cele mai mari dezastre ecologice ale României, depășit numai de cel din 2000, atunci când o mină de aur din Baia Mare, în nordul țării, a vărsat, estimativ, 100 de tone de cianură într-un râu. Acest incident a fost calificat drept cea mai mare catastrofă ecologică din Europa de după Cernobîl. Prin urmare nu e de mirare că atunci când guvernul a pus inițial în discuție reluarea mineritului [la Roșia Montană – n.trad.], în 2013, acest fapt a dus la săptămâni de proteste – proteste ce amenință acum să izbucnească din nou.
Secretul murdar al aurului
Cianurarea a fost marea descoperire tehnologică a mineritului aurului în anii 1890, permițând unor conglomerate miniere engleze să obțină niște profituri colosale de pe urma unor minereuri de slabă calitate. Să o spunem mai simplu: tratarea cu cianură presupune amestecarea minereului mărunțit fin (numit în această fază „nisipuri”, ori „noroaie” dacă e amestecat și cu apă) cu o soluție slabă de cianură (de obicei cianură de calciu). Soluția aceasta este apoi amestecată în rezervoare mari, iar aurul e separat de minereu.
Acest proces mărește cantitatea de aur extrasă, dar produce în schimb enorme cantități de deșeuri extrem de toxice, care eliberează în mediul înconjurător acizi și metale. În jur de 90% din aurul extras la nivel mondial e obținut prin această metodă.
Deșeul rezultat în urma cianurării este o soluție fină de rocă ce este lăsată în iazuri deschise, în care concentrația de acid este redusă până la o limită prevăzută de lege. Aici pericolul rezidă în cedarea unui baraj ori apariția fisurilor în izolația de pe fundul iazului, care pot duce la deversări catastrofale sau la scurgeri în pânza freatică prin solul poros.
La aproape toate minele de metal, și la unele de cărbuni, apare fenomenul scurgerilor de acid din cauza oxidării minereului de fier ce se găsește alături de depozitele de metale prețioase. Scos la suprafață de procesul minier, fierul reacționează în contact cu aerul și eliberează acid sulfuric care se scurge în ape. Procesul poate dura și secole. Scurgerile de deșeuri rezultate din cianurare au o viață mai scurtă, dar sunt și mult mai toxice decât scurgerile de mină acide apărute ca urmare a oxidării fierului.
Raportul dintre deșeuri și metalul extras este extrem de disproporționat în mineritul aurului: Fimiston Super Pit, lângă orașul Kalgoorlie din vestul Australiei, cea mai mare mină deschisă din lume, a dat până acum aproximativ 1.640 de tone de aur, de la începerea operațiunilor în 1989. Dar asta nu este decât o mică porție în comparație cu cele 15 milioane de tone de rocă extrase anual. La o scară mai personală, o singură verighetă de aur generează 20 de tone de deșeuri.
Apa râului este galbenă
Cianurarea presupune pericole ecologice catastrofale, întrucât cianura se poate scurge atât de ușor în pânza freatică. Similitudinile istorice arată că propunerea românească va lăsa cel mai probabil o moștenire toxică.
În 2015, când Agenția de Protecție a Mediului din SUA (EPA) încerca să dreneze apa poluată provenită de la Mina Gold King din Colorado, care e închisă încă din 1920, peste 3 milioane de galoane s-au vărsat accidental în Râul Animas. Pata de poluare a colorat întregul râu într-un galben aprins de culoarea muștarului. Aciditatea apei din râu a crescut de 100 de ori, iar pe alocuri chiar de o mie de ori, peste nivelul considerat sigur pentru faună.
Deversarea n-a prezentat nici un pericol pentru peștii din Animas doar din simplul motiv că poluarea inițială a râului îi omorâse deja. Însă pata de poluare s-a scurs în San Juan, un râu mai mare și mai curat care curge prin spectaculosul Canion Glen și ajunge apoi în Marele Canion. Acolo poluarea a pus în pericol păsări rare și specii amenințate de pește precum Ptychocheilus lucius și Xyrauchen texanus.
Scott Pruitt, șeful EPA, a revenit la locul accidentului în august și a promis să continue curățarea, după ce agenția „abandonase” problema. La o uzină de tratare a apei construită la fața locului, în fiecare minut sunt captate 500 de galoane de apă contaminată cu arsenic și mercur, care se scurge din Mina Gold King. Curățarea ar putea dura un deceniu, dar EPA a cheltuit deja pentru ea 29 de milioane de dolari. EPA estimează că prețul curățării a 156 de mine din SUA ar putea totaliza între 7 și 24 de miliarde de dolari. Curățarea celor mai multe mine va dura decenii – la cele care prezintă scurgeri acide tratarea apei va trebui să fie perpetuă.
O criză globală
Scurgerile acide sunt o criză globală puțin cunoscută. ONU a catalogat-o chiar drept a doua cea mai mare problemă cu care se confruntă lumea, după încălzirea globală. În SUA, se estimează că 22.000 de kilometri de curs de râu și 180.000 de acri de rezervoare de apă potabilă sunt afectați de scurgerile acide. Râuri și lacuri din Arizona, Patagonia, Guangdong (China), Ontario, Papua Noua Guinee și Rio Tinto din Spania, pentru a numi doar câteva, au fost poluate de scurgerile acide. În Africa de Sud problema este deja cronică.
Aceste amenințări sunt presciente. Brazilia a anunțat recent că o enormă rezervă din jungla amazoniană a fost marcată pentru minerit, inclusiv al aurului. În Noua Zeelandă activiștii se tem acum că Defileul Karangahake este în pericol, după ce în zona lui s-a descoperit un mare depozit de aur de bună calitate. În jurul Parcului Național Yellowstone companiile miniere salivează deja la gândul ridicării restricțiilor din era lui Obama, permițându-le accesul la depozite dovedite de 3.000 de tone de aur. În Peru pușcașii marini au fost trimiși efectiv la război împotriva mineritului ilegal de pe cursul Râului Santiago, în bazinul nordic al Amazonului, unde acesta a provocat pagube enorme biodiversității regionale și pune în pericol viața a 70.000 de oameni din triburile indigene Awajún și Wampí.
Multinaționalele flutură promisiunea dezvoltării durabile prin minerit. Dar, fără un calcul prealabil atent, ne vom trezi în față cu problema unei poluări cronice ce va persista vreme de secole.
[„The Conversation” este o publicație independentă non-profit care urmărește să redea punctul de vedere al mediului academic – n.red.]
Articol de Stephen Tuffnell (profesor asociat of istorie modernă americană, Universitatea Oxford)
http://theconversation.com/acid-drainage-the-global-environmental-crisis-youve-never-heard-of-83515
THE CONVERSATION (Marea Britanie), 5 septembrie 2017
Traducerea: Andrei Suba
