Înfiinţat în 1921, Partidul Comunist Român nu a avut prea mulţi adepţi. Mai mult, din cauza puternicelor influenţe sovietice şi a politicii antiromâneşti, Partidul Comunist Român a fost scos în afara legii în 1924. Deşi interzişi formal, comuniştii au continuat o perioadă de timp să ia parte la viaţa politică a vremii prin intermediul unor partide noi: Blocul Muncitoresc Ţărănesc (1925 -1933), Liga Muncii (1933). Dar şi aceste partide au fost interzise. După aceea, comuniştii români au renunţat la orice activitate de natură politică şi s-au mulţumit numai cu activităţi de propagandă . Numărul membrilor PCR în perioada interbelică nu este cunoscut cu precizie. Dacă în 1922 comuniştii numărau în jur de două mii de persoane, în 1944 se estimează că numarul lor se redusese la aproximativ o mie de persoane. În preajma zilei de 23 august 1944, aproape toţi liderii comunişti erau în închisorile regimului Antonescu. Cei mai multi au fost închişi în lagărul de la Târgu Jiu. Printre cele mai importante figuri de comunişti care au au fost închişi în acest lagăr s-au numărat: Gheorghe Gheorghiu Dej, Nicolae Ceauşescu, Chivu Stoica, Alexandru Sencovici. Regimul de detentie era lejer, mulţi comunişti lucrau în afara lagărului. Aşa se face că mai mulţi comunişti au evadat din lagărul de la Târgu Jiu în preajma zilei de 23 august 1944. Fruntaşii comunişti doreau să fie în libertate atunci când armata sovietică intra în Romînia. În acelaşi timp cu evadarea de la Târgu Jiu, a fost organizată si evadarea din lagărul de la Târgu Cărbuneşti a cincisprezece comunişti, în frunte cu Gheorghe Apostol, prietenul şi colaboratorul apropiat al lui Gheorghe Gheorghiu Dej.
« Am evadat de la Cărbuneşti de pe un şantier … se construia clădirea tribunalului din Cărbuneşti. Am evadat de-acolo într-o noapte. Şi-am mers aproape o săptămînă. Numai noaptea mergeam. Ziua stăteam în pădure sau în porumb. Mâncam porumb care începuse să aibă lapte. Şi înfometaţi cum eram… aveam ceva bani la mine, banii grupului nostru, am hotărît să mergem să cumpărăm pâine şi salam. Nu ştiam unde ne aflăm, din locul unde ne oprisem se vedea o localitate. Şi s-a hotărât să mă duc eu şi cu Drăghici… Drăghici era comandantul politic şi eu ajutorul lui. Când am coborît, în coama dealului era un cătun. Şi-am trecut de cătunul ăsta, ne-am dus la localitatea de-acolo, am găsit un magazin, am cumpărat pâine, am cumpărat salam. Şi apoi am vrut să ne întoarcem. Era seară. Era cu vreo trei zile înainte de 23 august. Ce-au făcut cei din grup în timp ce ne aşteptau? Strugurii începuseră să se înroşească şi au intrat în viile oamenilor. Oamenii i-au simţit şi cu câinii pe ei! Ţăranii s-au mobilizat. Când ne-au văzut pe noi au zis: „Ăştia sunt cei care au coborît! Ăştia trebuie să fie dintre ai lor!” Ne-au arestat. Am fost conduşi la postul de jandarmerie. De-acolo, am plecat din post în post două zile şi o noapte, până la Drăgăşani. Am ajuns la Drăgăşani în ziua de 23 august. Ne-a luat în primire şeful Siguranţei. Ne-a luat jumătate din banii pe care-i aveam. Am spus: „Jumătate ne trebuie şi nouă. Ne ducem să ne bărbierim. Vrem să mâncăm şi noi ceva, că n-am mâncat, suntem flămânzi.” A fost de-acord. Ne-a pus la dispoziţie un birou unde să dormim până se va rezolva situaţia noastră. Pe 23 august dimineaţa am ajuns la sediul Siguranţei. Detectivi? Nimic. Nici o mişcare. N-am văzut pe nimeni. Erau numai câţiva gardieni. Poarta deschisă. O cişmea în curte. Ne-am dus la un restaurant, am mâncat. Am venit înapoi. Cu un detectiv, este adevărat, pus la dispoziţie de către şeful Siguranţei. Ne-am întors. Detectivul a plecat. Am rămas singuri. Nu aveam linişte. „Mă, Drăghici! De-aicea putem să evadăm.” „Fugi, mă, de-aicea. Ne omoară ăştia!” “Ăia sunt revoltaţi la lagăr. Dacă ne întoarcem la lagăr, ne împuşcă!” „Păi, dacă suntem în mâna lor tot în lagăr ajungem, mă! Este o ocazie s-o întindem. Nu vezi că nu se mişcă nimeni? Porţile deschise!” N-a fost de-acord. S-a întunecat. Mă duc la poartă. Ies în stradă. Mă duc înainte, mă întorc înapoi. Nimeni după mine. Mă întorc la Drăghici. „Mă, Drăghici, s-o întindem, că nu-i nimeni! Nu îi interesează de noi, mă! Ce este? Nu ştiu! Da’ ceva este!” „Nu, mă, să nu facem treaba asta.” „Nu vrei? Eu te-am salutat şi-am plecat.” Era cam vreo 10.30 seara, 23 august. Şi m-am dus la restaurantul unde servisem masa la prânz împreună cu Drăghici. Era camuflaj. Era o lumânare acolo. Am comandat şi eu o bucată de pâine şi 100 grame salam. Am băut şi un sfert de litru de vin. Bani aveam la mine. Aveam două mii de lei. Două mii de lei atunci erau o sumă! Mă duc la gară să mă interesez ce trenuri sunt spre Bucureşti. Traseul era pe la Piatra Olt, pe la Piteşti. Era un tren care pleca dimineaţa la ora 8:00. „Da, dacă află ăştia că eu nu sunt acolo, n-o să vină direct la gară? Mă prinde. Drăghici o să scape şi eu o s-o păţesc!” M-am dus în sala de aşteptare. Era întuneric. M-am întins pe-o bancă. Şi mă gîndeam: să mă duc la staţia următoare de Drăgăşani şi de-acolo să mă urc în tren spre Bucureşti. Ies în spatele gării şi văd că încep să se aprindă luminile în casele oamenilor. Şi încep să iasă în stradă. Şi încep să strige: „Pace! S-a terminat războiul!” Aruncau cu căciulile, pălării, ce-aveau. „S-a terminat cu Antonescu! Pace! ” ş.a.m.d. M-am dus spre ei: „Da’ de unde ştiţi, domnule?” „S-a comunicat la radio. Proclamaţia regelui… S-a terminat cu Antonescu. Suntem liberi. E pace!” Şi mă duc la sediul Siguranţei. Drăghici dormea. Sforăia. Îl scol: „Ce mă?” „Mă, a căzut măgăreaţa cu Antonescu!” „Ce vorbeşti, mă?” „Da, mă! A căzut măgăreaţa cu Antonescu! Va fi un nou guvern.” Mă duc la biroul şefului Siguranţei. Între timp au sosit detectivii. Erau vreo douăzeci şi ceva. Domnule, s-au aşezat în genunchi în sala de şedinţe! Să nu cumva să luăm ceva măsuri împotriva lor, pentru că ei n-au făcut decât să execute ordinele date de şeful Siguranţei.
“Ridicaţi-vă în picioare! Noi n-avem nici o treabă nici cu şeful Siguranţei! Pentru că şi el a făcut ce i s-a dictat.” Şi i-am întrebat : “Cunoaşteţi numărul de telefon al şefului Siguranţei?” “Da.” Şi-i dau telefon. Şeful Siguranţei dormea, domnule! L-am sculat din somn. Îi spun cine sînt. Şi-l rog să vină repede încoace. “Dumneata nu ştii că Antonescu a căzut?” “Cum? A căzut Antonescu ?” “Da, a căzut Antonescu. Vino repede încoace că avem de rezolvat nişte probleme.” “Păi, n-am cu ce să vin.” “Te priveşte! Da’ trebuie să vii imediat!” Şi-a venit omu’ după o jumătate de oră…. trei sferturi de oră. Şi i-am spus: “Uite ce s-a întâmplat în Bucureşti. Nu eu am primit vestea asta, ci am primit vestea de la cetăţeni. Ieşi pe stradă să vezi cetăţenii cum se plimbă pe stradă şi dumneata dormi! ” Zice: “Ce să fac eu acum? ” “Dumneata acum dai un permis că suntem liberi, că n-are voie nimeni să se atingă de noi în drumul pe care-l vom parcurge până la Bucureşti.” “Păi, nu. Că eu am dispoziţie să vă trimit la Comandamentul Jandarmeriei de la Râmnicu Vâlcea.” “La Râmnicu Vâlcea o să te duci dumneata! Dai semnătură sau nu? ” S-a apucat omul, a bătut la maşină, a semnat. “Acum dă-ne şi restul de bani! ” Ne-a dat şi restul de bani şi-am plecat în oraş. Se făcuse deja ziuă. Ne-am dus în piaţă. Pe la 6.00 era deja plin de ţarani. Cu smântână, brânză, pâine albă caldă. Ne-am hotărît să plecăm spre Bucureşti. Am cumpărat bilete. Banii erau la mine. Şi am ajuns pînă la Costeşti. Aici suntem opriţi şi ni se spune că nu putem merge mai departe că sunt trupe la Chitila şi nici un tren nu mai poate merge spre Bucureşti. Între timp vine o locomotivă din partea opusă, mă urc la mecanic. “Domnule mecanic, eu sunt partizan. Mă opresc unde mergi dumneata.” “Eu mă opresc la Piteşti.” “Pînă la Piteşti merg şi eu cu dumneata.” Am ajuns la Piteşti. M-am dus la şeful gării. L-am întrebat dacă merg trenurile la Bucureşti. “Nu merg.” Mi-am adus aminte că la Curtea de Argeş sunt câţiva tovarăşi care au domiciliul obligatoriu. Plec la Curtea de Argeş. M-am urcat în ultimul vagon. Când am depăşit peronul, văd un cetăţean cunoscut care a fost internat în lagăr. Sar din tren. Mă duc la el. Mă recunoaşte. Erau trei evrei care aveau domiciliul obligatoriu în Piteşti. M-am dus la cvartirul lor. Am servit masa împreună cu ei. Am întrebat: “Mă, care dintre voi vrea să meargă cu mine la Bucureşti? Trebuie să luăm parte la luptele pentru eliberarea Bucureştilor împotriva nemţilor”. N-a vrut decît unul, care era mai curajos. Şi-am plecat la gară. Ne-am interesat din nou dacă merg trenurile spre Bucureşti. “Nu merg.” Da’ era un tren militar. Care era gata de plecare. M-am urcat la mecanicul de locomotivă şi l-am întrebat dacă putem merge. “Nu se poate. E tren militar. E pericol pentru mine şi pentru fochist. Duceţi-vă şi staţi de vorbă cu ofiţerii.” M-am dus. Am spus cine suntem, că vrem să mergem să luăm parte la luptele din Bucureşti pentru eliberarea capitalei. Au spus: “Domnule, vă felicit pentru curajul dumneavoastră, dar ăsta-i tren militar şi nu se poate!” Am traversat calea ferată şi când s-a pus în mişcare locomotiva, ne-am urcat şi noi. Mecanicul nu mai avea ce face. Ne-a rugat să intrăm în tender, unde erau cărbunii. Şi-am stat în tenderul ăla până la Chitila. Am coborât la Chitila. Eram plini de cărbuni, ne-am spălat în staţie. Şi ne-am dus la şeful gării : “E liber drumul spre Bucureşti?” “Nu e liber, domnule. Luptă încă ai noştri cu nemţii care vor să pună mâna pe şoseaua care leagă Chitila de Bucureşti.” I-am mulţumit. Ieşim în spatele gării, în stradă şi spun: “Mă, o luăm pas alergător pe mijlocul şoselei. Dacă ne-ntîlnesc nemţii, spunem că suntem concentraţi, că mergem la Bucureşti”. Ce-o să ne poată face? El avea un rucsac în spate. Eu n-aveam nimic. Şi-am luat-o pas alergător. Şi-am ajuns la Gara de Nord. Asta era în 24 august seara. Am ieşit în strada care mergea spre Cişmigiu … pe strada Dinicu Golescu. Am plecat la sediul Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Când am ajuns în Aleea Alexandru m-am întîlnit cu Bodnăraş, cu Maurer ».
[Arhiva de istorie orală – Radio România. Înregistrare realizată de profesor Ioan Scurtu şi Virginia Cãlin, 1994]
