În iarnă Moldova adăposteşte un milion şi jumătate de civili şi militari refugiaṭi · datorită condiṭiilor de trai se declanşează epidemia de tifos · armata de operaṭiuni este în refacere · cu mari eforturi este reorganizată şi pregătită pentru o nouă campanie · misiunea franceză, completată cu 277 ofiṭeri, 37 piloṭi şi observatori, 88 medici, farmacişti, veterinari şi cu 1150 de soldaṭi, contribuie la reorganizarea armatei noastre care va obṭine mari victorii în campania din vară.
Generalul Dumitru Done Tăutu (n. 1896) era absolvent al Şcolii de ofiṭeri de cavalerie; în 1916 fusese repartizat la Regimentul 5 călăraşi care făcea parte din Armata a II-a condusă de generalul Averescu. Toamna fusese la instrucṭie în judeṭul Tutova, apoi în iarna 1916/1917 regimentul său fusese instalat la Stânca, judeṭul Botoşani, pentru refacere.
„În această perioadă Regimentul 5 călăraşi împreună cu Regimentul 1 călăraşi formam Brigada 1 călăraşi – colonel Florescu – afectată Inspectoratului General al Cavaleriei – general Sinescu Nicolae – şi forma cavaleria de armată. […] Regimentul a fost repartizat pentru refacere în comunele Ştefăneşti, Bădiuṭi, Stânca. Se iau măsuri pentru reocuparea efectivelor de oameni şi cai şi pentru completarea echipamentului şi muniţiilor. Se amenajează cantonamentele de iarnă pentru oameni şi mai ales pentru cai, pentru că lipseau grajdurile aproape în întregime. Era una din cele mai aspre ierni, transportul pe căile ferate şi pe căruţe se executau în cele mai mari dificultăţi. Se simţea lipsa de hrană, atât pentru oameni cât mai ales pentru cai. Completarea rufăriei oamenilor era enorm de greu de realizat, cantonamentele erau insalubre. Din această cauză s-a declanşat epidemia de febră recurentă şi tifos exantematic. Instrucţia a rămas pe planul al doilea. A început deparazitarea cu program – soldaţii de infanterie de prin satele din împrejurimi mureau cu sutele. Corpurile lor erau încărcate în furgoane şi duse la groapa comună. Mulţi soldaţi bolnavi de tifos exantematic au fost îngropaţi de vii, crezându-se că sunt morţi. La unităţile noastre, graţie măsurilor luate – despăduchere cu gaz oră de oră şi faptul că soldaţii noştri călăraşi cu schimbul ştiau să se îngrijească mai mult şi să-şi îngrijească şi caii mai bine – procentul în morţi a fost cu mult mai mic. Au fost construite căi şi cuptoare de deparazitare, atât pentru soldaţi cât şi pentru populaţia civilă. Toată atenţia noastră era îndreptată spre starea oamenilor şi a cailor. Călăraşii cu schimbul se abonaseră la ţărani la câte un pahar cu lapte dimineaţa.
Pentru instrucţie s-au primit noi directive de luptă a cavaleriei, pe baza noilor principii izvorâte din practica războiului. S-a preconizat şi formarea unităţii Cavalerie pe jos care să înlocuiască unităţile de infanterie ce se afectau cavaleriei. S-au înfiinţat şcoli de mitraliere, am luat parte şi eu la asemenea şcoală, la Huşi. Generalul Berthelot, şeful misiunii militare franceze, a inspectat această şcoală. Unul dintre ofiţerii elevi, învăţător de meserie, numit Pescaru, s-a prezentat generalului Berthelot sub numele de <lieutenant Pêcheur>!… Generalul a făcut mult haz de această prezentare.
La Ştefăneşti stăteam în gazda unui ţăran, împreună cu sublocotenent de rezervă Mihai Teodorescu. Mihai Teodorescu, avocat de meserie, un foarte bun organizator, a influenţat foarte mult în bine întreaga viaţă în timpul refacerii. Plecase de acasă pe front cu flautul şi cu câteva volume de poezii. În orele noastre de destindere cânta la flaut şi recita poezii. A ordonat ordonanţelor noastre Ochiuleţ şi Mihai să se poarte cu noi ca cu nişte conţi şi baroni şi, în consecinţă, să întrebuinţeze şi titulatura de conte şi baron, aşa că ordonanţele se prezentau cu formula: <Să trăiţi, domnule conte!> <Să trăiţi, domnule baron!> Când plecam la popota regimentului, sublocotenent Teodorescu lăsa fiecărei ordonanţe cărţile cu poezii pentru a învăţa diferite strofe. La înapoiere ascultam parodia de recitări ale celor două ordonanţe care, cu eforturi mari, reuşeau să schimonosească majoritatea cuvintelor. Era un mod de destindere a lui Mihai Teodorescu la care, cu dezinvoltură, luam parte şi eu.
La popotă făceam cu schimbul toţi ofiţerii inferiori, timp de câte o lună fiecare. Aprovizionarea era greu de făcut, totuşi fiecare îşi dădea osteneala să o scoată la capăt, creându-se chiar emulaţia pentru crearea celui mai bun ofiţer-popotar. Se pare că la concurs a reuşit camaradul nostru Mihai Teodorescu. Era cu zece ani mai mare decât noi, mai cu experienţă în materie culinară şi mai convingător în toate. În afară de instrucţia de luptă, a tragerilor şi programul sanitar care dura ore întregi, zilele se scurgeau între discuţiile la popotă şi diferitele vizite între camarazi. O parte din familiile ofiţerilor au venit pe zona de refacere. S-au făcut şi mici reuniuni urmate de dans şi chiar un fel de bal mascat dat în locuinţa rabinului, în Ştefăneşti, care o cedase ajutorului de comandant, maiorul Dumitru Niculescu. Violonistul Voinea şi ţambalagiul Borzan formau mica orchestră pentru bal. Vinul care se găsea la Ştefăneşti era destul de bun. După micile petreceri, cei mai tineri dintre noi se înhămau la cupeaua [trăsură coupé] rabinului, cu căpitanul Bolintineanu ca pasager, făceau vizite la familiile celorlalţi ofiţeri – acestea, bineînţeles, în timpul nopţii. Cei doi lăutari aşezaţi pe capră cântau tot timpul mersului Hora miresei. Cu această voie bună, dar şi cu mari greutăţi, am ieşit din iarnă. Intensitatea flagelului de tifos exantematic care a făcut ravagii a început să scadă. Mihai Teodorescu, atins şi el de tifos exantematic, având un fizic puternic a rezistat şi s-a întors de la spital în cantonamentul nostru vesel. […]
Instrucţia a început să se intensifice, în special tragerile. Se simţea lipsa de alimente şi mai ales de carne, au început să se taie caii care promiteau să nu se mai refacă. Oamenii însă preferau să rabde de foame decât să mănânce carne de cal. Din cauza lipsei de făină, pâinea a fost înlocuită de trei-patru ori pe săptămână cu mămăligă. Regimentul a vărsat armele Löbel şi a primit carabine de cavalerie cu baionetă. Referitor la cai, starea lor era foarte îngrijorătoare, din lipsă de hrană suficientă şi hrănitoare. Aproape zilnic mureau mulţi cai. Sub influenţa împrejurărilor războiului, dominate de necesitatea războiului de stabilizare, s-a impus Cavaleria care dezvolta în cel mai mare grad instrucţia pe jos şi mai puţin instrucţia călare. Către sfârşitul lunii aprilie epidemia de tifos şi febră au fost cu totul stinse. La sfâşitul lunii mai 1917 starea cailor s-a îmbunătăţit şi numărul lor s-a putut completa, astfel încât s-a putut da toată dezvoltarea instrucţiei călare. […]
La 28 iunie 1917, la ora 19:00, regimentul s-a pus în marş pentru front, de la Ştefăneşti la Berza unde a ajuns la ora 24:00 şi a bivuacat în pădurea de la sud de sat. La 29 iunie regimentul îşi continuă marşul şi ajunge la Bivolari unde cantonează. Ploua tare, eram ofiţer în garda stindardului. Un civil s-a apropiat de noi şi, adresându-se mie, mă întreabă dacă nu cumva cunosc pe sublocotenent Tăutu Dumitru din Regimentul 5 călăraşi – era bunul meu prieten de şcoală şi liceu Leonte Tărnăuceanu. La amândoi nu ne venea să credem de această întâmplare! La Bivolari am staţionat o zi întreagă, aşa că am putut sta de vorbă mai mult timp cu Leonte Tărnăuceanu şi ne-am adus aminte cu plăcere de anii copilăriei noastre.
La 30 iunie regimentul îşi continuă marşul de noapte la Probota unde se întâlneşte cu Regimentul 1 călăraşi şi formează Brigada 1 de călăraşi. Marşurile de noapte sunt foarte grele, mai ales pentru cai care se resimt foarte mult. Începând cu data de 3 iulie regimentul îşi continuă marşul călare la Copou – Iaşi, Osoiu, Bohotin, Săpăreni, Ivăneşti, Satul Nou, Cârja şi cantonează în ziua de 12 iulie la Rogojeni, pe Prut. Brigada 1 călăraşi formată din Regimentul 1 călăraşi şi Regimentul 5 călăraşi vine călare în noaptea de 19/20 iulie la Cudalbe şi rămâne la dispoziţia Armatei I.
La data de 20 iulie se primeşte ordinul Armatei I ca Brigada 1 de cavalerie să rămână la Cudalbi ca unitate călare, apoi ordinul de a forma Batalionul 1/5 cavalerie pe jos şi să ocupe un sector la Movilenii de Jos. Inamicul atacă în dimineaţa zilei de 20 iulie trupele ruseşti care se găseau în sectorul Movilenii de Sus – Focşani – Adjud…”
[Înregistrare realizată de familia Tăutu în 1995; consultant ştiinṭific prof. dr. Corneliu Andonie, muzeograf la Muzeul Militar Naṭional]
