La circa 80 de kilometri de Medellín, capitala Columbiei, ţara natală a unui „patriarh” al literaturii latino-americane, Gabriel García Márquez, se întinde oraşul pitoresc Guatapé, fondat în 1811 de un spaniol, Don Francisco Giraldo y Jimenez. Înainte de sosirea conchistadorilor aici, în secolul al XVI-lea, acest teritoriu era locuit de grupuri indigene supuse unei căpetenii (cacique) pe nume Guatapé, după care a şi fost numit oraşul. Guatapé mai este numit şi locul cu „zócalos” (în arhitectură, ‘zócalo’ se referă la partea inferioară a faţadei caselor), care descriu scene cotidiene, în relief, pictate, din viaţa localnicilor şi a localităţii, împodobind zona inferioară a clădirilor din centru. Se spune că primul zócalo a fost inspirat de un miel, apoi au apărut figuri geometrice, scuturi, animale, imagini religioase, ajungându-se la crearea unor adevărate istorii pictate pe zidurile mustind de tradiţii. În 1919, o credincioasă din sat a confecţionat un miel umplut cu lână, pentru sărbătoarea catolică Corpus Christi, şi l-a dus la biserica Nuestra Señora del Carmen, din piaţa centrală. Multora le-a plăcut ideea, inclusiv lui José María Parra, numit şi El Hacedor de Zócalos (creatorul de zócalos), care a elaborat primele asemenea scene, împreună cu soţia sa, la propria casă; au trecut apoi la casele vecinilor şi au ajuns să decoreze o întreagă stradă, numită acum ‘Calle del Recuerdo y el zocalo’, o replică fidelă a vechii aşezări, povestind istoria locului şi demonstrând creativitatea localnicilor. În scene apar cărăuşi de mărfuri sau de persoane, flori, animale, motive geometrice de inspiraţie spaniolă, ţărani lucrând pamântul, muncitori încărcând camioane, păstori mânându-şi turmele, unele scene emoţionale, altele doar informative sau amuzante, unele vechi, altele moderne.
Odată cu expediţia în Chile a spaniolului Juan de Saavedra, cu nava Santiaguillo, europenii descopereau portul ce avea să poarte numele de Valparaíso. Conchistadorul spaniol a ancorat în portul chilian în jurul anului 1535 şi l-a botezat Valparaíso, în aminitrea satului său natal, Valparaíso de Arriba din Spania. O altă variantă privind denumirea locului susţine că soldaţii navigatorului italian Juan Bautista Pastene i-ar fi spus „Valea Pradisului”. Şi marele poet chilian Pablo Neruda a rămas fermecat de acest oraş, în care cândva a trăit, şi al cărui port maritim recunoscut de UNESCO stă ascuns după vibrantele faţade ale clădirilor sale coloniale şi moderne. „Dacă urci şi cobori toate treptele din Valparaíso, ai străbătut întreaga lume”, spunea Neruda despre clădirile colorate şi străzile pietruite ce tind parcă să se rostogolească spre întinderea de apă, devenind în bezna nopţii un şirag de luminiţe ce oglindesc Calea Lactee. Casa de pe deal a poetului, La Sebastiana, după numele primului său proprietar, Sebastián Collado, cu zidurile vopsite în albastru deschis şi nuanţe trandafirii, se deschide ca într-un dans spre priveliştea din vale. Numit şi Bijuteria din Pacific, Oraşul iubit de ocean sau Oraşul care merge în Paradis, subjugat de culori de la un capăt la celălalt, Valparaíso şi-a câştigat şi titlul de San Francisco al Americii de Sud. Pentru Neruda, însă, a rămas o elegantă „Regină a tuturor coastelor lumii, Adevărată răscruce a valurilor şi vapoarelor”.
Cu un puternic iz genovez, cartierul multicolor La Boca, din Buenos Aires, care îşi trage numele de la situarea sa la gura râului Riachuelo, cum este numit râul Mantanza, aflat de-a lungul graniţei sudice a capitalei federale, a fost fondat de imigranţii italieni ajunşi aici prin anii 1830. Graţie afluxului timpuriu de imigranţi şi izolării de restul oraşului, La Boca are o istorie culturală bogată şi o îndelungată tradiţie a solidarităţii, dar şi a anarhiei politice şi sociale, care a atins apogeul în 1882, când, după o îndelungată grevă generală, La Boca s-a separat de Argentina, rebelii ridicând steagul Genovei şi declarând aria drept ‘republica independentă La Boca’. Numai că preşedintele ţării a convocat armata şi a mers personal în cartierul rebel, pentru a-i domoli setea de independenţă, dând jos cu mâna sa steagul genovez. Apoi, la finele secolului al XIX-lea, La Boca devenise pentru Buenos Aires ceea ce Montmartre era pentru Paris — un teren fertil pentru artiştii imigranţi, închişi în mica lor lume separată de restul oraşului. Casele colorate de aici îşi datorează cromatica unui proiect de prin anii ’50 de reînnoire a cartierului, iar Caminito, faimoasa stradă pietonală colorată a oraşului, operă a artistului local Benito Quinquela Martín, este asaltată de dansatorii de tango şi de turişti.
Depăşind în rafinamentul cromatic clădirile vechi ale Genovei, locul de naştere al lui Cristofor Columb, şi eleganţa caselor policrome ale celui mai mare oraş din sudul Italiei, Napoli, o colecţie de orăşele pescăreşti întinse pe riviera italiană, Cinque Terra, îşi înşiruie casele cocoţate pe stânci aproape imposibil de urcat, zugrăvite în culori pastelate – Vernazza, Monterosso al Mare, Riomaggiore, Corniglia şi Manarola – contopindu-le într-un caleidoscop multicolor. Cel mai pitoresc sat, considerat perla celor „Cinci pământuri”, Vernazza oferă o panoramă asupra sistemului defensiv de castele şi bastioane construite de genovezi pentru a proteja localitatea de sarazini, de triburile barbare şi de atacurile piraţilor. Protejat de un recif artificial, Monterosso al Mare găzduieşte statuia lui Neptun, numită Gigantul, opera în ciment a sculptorului italian Arrigo Minerbi, artistul preferat al poetului Gabriele D’Annunzio, şi a arhitectului Francesco Levacher. Datând din secolul al XIII-lea, Riomaggiore se mândreşte cu înfăţisarea sa istorică şi cu vinurile produse în podgoriile sale, dar mai cu seamă cu al său centru medieval, cu căsuţele numite torri (turnuri), care par a se spriji unele de altele, în semn de solidaritate. Cuibărită în mijlocul celor cinci localităţi, Corniglia, pomenită de Giovanni Boccaccio în al său Decameron, se trage din epoca romană, când se crede că ar fi aparţinut unei familii romane, „gens” Cornelia, după cum atestă inscpriţii de pe unele vase descoperite la Pompeii. Manarola este, probabil, cel mai vechi si mai rustic dintre cele cinci orăşele, descris de pictorul Antonio Discovolo (1874-1956), care a şi locuit aici o vreme. Pe zidurile unui tunel de aici, în care s-au adăpostit localnicii în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, se află o minunată galerie de picturi ilustrând îndeletnicirile localnicilor din zonă.
Toate culorile curcubeului se reflectă în apa din canalele ce despart străzile micului oraş Burano, dintr-un arhipelag de patru insule din nordul lagunei veneţiene, situat la 40 de minute, cu vaporetto, de Piaţa San Marco, cu străzi şi canale rafinat aliniate, flancate de clădiri vopsite în culori vii. Localnicii nu s-au hotărât asupra originii numelui, propunând două variante: fie ar fi fost fondat de familia Buriana, fie primii locuitori ar fi venit de pe mica insulă Buranello, aflată la opt kilometri spre sud. Specialiştii au altă variantă: Burano vine de la „Porta Boreana”, poarta nordică a cetăţii. Se mai spune că pescarii obişnuiau să îşi zugrăvescă locuinţele în varii culori, pentru a-şi delimita proprietăţile şi pentru ca acestea să fie mai uşor vizibile de pe apă. În zilele noastre, practica a devenit lege, iar proprietarii care vor să îşi zugrăvească locuinţele trebuie să ceară permisiunea autorităţilor, care atribuie fiecărei case o anumită culoare. Toate casele din Burano sunt colorate, însă casa lui Bepi Suà, decorată cu forme geometrice – cercuri, pătrate, triunghiuri, în galben, oranj, roşu, verde şi albastru, îşi revendică titlul de cea mai colorată şi mai vizitată. Giuseppe Toselli, zis Bepi, iubitor de film şi pictură, lucra la Cinema Favin, ca muncitor. Când cinematograful s-a închis, s-a apucat de vândut bomboane, de unde şi porecla de Bepi delle Caramelle, iar în anii ’80, a început să organizeze proiecţii de filme de animaţie şi de divertisment sub cerul liber, apoi în propria casă, pentru a delecta copiii.
În afară de multicolora, multiculturala şi cosmopolita Lisabonă, îmbrăcată în specificele plăcuţe de faianţă azulejos, coasta nordică a Lusitaniei, cum alinta Lucian Blaga Portugalia, dezvăluie o altă explozie de culoare – Costa Nova, cu specialele sale structuri tradiţionale de secol XIX, ‘palheiros’, case cu dungi ritmate pe verticală, antrenate într-un vesel carusel cromatic cu palmierii aliniaţi de-a lungul străzilor. Foste magazii folosite de pescari pentru a-şi ţine echipamentele, construite lângă plajă, aceste case sapecifice salută marea cu faţadele lor zugrăvite în culori tari. Aliniate ca pe o imensă paletă de pictură, ele au fost construite iniţial pentru a preveni acumularea nisipului adus de vânt de pe dunele din împrejurimi, iar la finele secolului al XIX-lea, când a devenit o modă scăldatul în mare, pescarii au început să le închirieze în sezonul estival, având ideea de a vopsi panourile faţadelor, pentru a le asorta cu policromia specificelor bărci din estuarul Ria de Aveiro, folosite la culesul de alge pentru agricultură, acum devenite un fel de ‘gondole’ locale pentru delectarea turiştilor.
Întemeiată în secolul al XII-lea de colonişti germani, Sighişoara, veche cetate a breslelor, este astăzi unul dintre cele mai bine conservate oraşe medievale ale Europei, care a străbătut cu demnitate şi dârzenie furtunile istoriei, un oraş-muzeu, cel mai colorat din România, al cărui centru istoric este inclus în Patrimoniul UNESCO, un fascinant amestec de arhitectură medievală, cu detalii gotice, uneori alambicate faţade baroc, şi multe legende. Din cele 14 turnuri ale breslelor, desfiinţate în 1884, azi se mai păstrează 9, cel mai important, devenit şi simbol al Sighişoarei, fiind Turnul cu Ceas, cu 7 figurine ce reprezintă zilele săptămânii şi adăposteşte Muzeul de Istorie al oraşului. Tot aici se află şi casa domnitorului Ţării Româneşti, Vlad Dracul, fiu al lui Mircea cel Bătrân şi tatăl celui ce avea să fie cunoscut ca Vlad Ţepeş. În istoria mai recentă, un alt oaspete cu sânge albastru, Prinţul Charles, a vizitat oraşul şi a fost găzduit la Casa cu Cerb, a cărei denumire se datorează picturii murale exterioare, reprezentând un cerb în mărime naturală, cu capul şi trofeul montate pe zid.
În centrul capitalei cubaneze Havana, fondată în 1514 de conchistadorul Pánfilo de Narváez, cu numele Villa de San Cristóbal de La Habana, unul dintre primele şapte oraşe a înfiiinţate de Coroana spaniolă pe insulă, se înşiră un mănunchi de case coloniale spaniole, în culori pastelate, cu porţi îmbodobite de arcade. Deja un oraş al culorilor în secolele XVI – XIX, Havana apare menţionată în cronici scrise de vizitatori vest-europeni, care se arată încântaţi de casele sale pictate în verde şi turcoaz, specific al acelei perioade. Secolul al XIX-lea avea să adauge vitraliile ce inundă arhitectura, majoritatea caselor din Plaza Vieja mândrindu-se cu ele. Apoi, răspândirea modernismului a dus la diminuarea reproducerii fidele a stilului european, luând naştere un interes pronunţat pentru cultura autohtonă, adaptarea la climă şi utilizarea materialelor specifice ţării. O amprentă aparte adaugă renumita stradă Callejón de Hamel, recentă operă a artistului Salvador Gonzales Escalona, începută în anii 1990, dedicată culturii afro-cubaneze şi Santeriei, o străveche credinţă africană, concentrată pe forţele naturii, strâns legată de spiritism, ajunsă în Lumea Noua odată cu aducerea de sclavi din Africa, amestecată în timp cu elemente ale catolicismului. Cum spunea arhitectul cubanez Nicolás Quintana despre eclectica sa Havană, aici clădirile ‘cântă într-o simfonie a oraşului’.
Considerat cel mai vechi oraş din America de Nord, menţionat deja cartografic în 1519, descoperit de europeni la finele secolului al XV-lea, multicolora capitală a provinciei canadiene Newfoundland and Labrador, St.John, este locul unde inventatorul telegrafiei fără fir, Guglielmo Marconi, a primit, în 1901, primul semnal de radiocomunicaţie telegrafică transatlantică. Un ‘curcubeu-jeleu”, centrul vechi al oraşului, ocupat de olandezi şi francezi, între 1500 şi 1600, dar de fiecare dată recuperat de britanici şi refortificat, îşi etalează cu vanitate casele în stil victorian, zugrăvite în culori vii, pentru a fi observate de la distanţă.
Pitorescul port Willemstad, capitala insulei Curaçao, din sudul Mării Caraibelor, asemănată cu Amsterdamul, îşi etalează de-a lungul coastei casele multicolore – galbene, albastre, roz şi roşii, cu ferestre clar delimitate, cele mai vechi datând din prima jumatate a secolului al XVII-lea. Se spune că paleta cromatică în care sunt îmbracate clădirile de aici îşi are originea într-un verdict medical. La începutul secolului al XIX-lea, guvernatorul de atunci al coloniei olandeze, Albert Kikkert, a cerut ca zidurile să fie vopsite în culori puternice, pentru a scăpa de migrenele care îl chinuiau, după ce a constatat că albul, culoarea dominantă până atunci, reflecta lumina orbitoare a soarelui tropical şi îi provoca dureri de cap. Solicitarea sa s-a concretizat într-un decret oficial, prin care locuitorilor li s-a ordonat să îşi zugrăvească locuinţele în orice altă culoare, numai albe să nu fie. Acum, micul port insular este înscris în Patrimoniul UNESCO, unde se pare că a ajuns pe seama unor migrene.
Cristina Zaharia
RADOR
