– Interviu acordat de sinologul și istoricul Anna-Eva Budura postului Radio România Internțional, secția chineză (29 septembrie 2017; redactor: Marian Mizdrea)
Rep: Stimată doamnă Anna-Eva Budura, ne întâlnim pentru a treia oară în casa dumneavoastră, în biroul acesta de lucru încărcat de civilizație chineză, pentru că majoritatea obiectelor din încăpere amintesc de China. Sunteți istoric și bănuiesc că toate acestea sunt aranjate chiar și pe anumite perioade istorice. V-am solicitat această întâlnire pentru a vorbi ascultătorilor noștri despre faptul că, în ziua de 22 august 2017, ați fost premiată de către Guvernul Chinei pentru contribuții majore aduse la promovarea culturii chineze în România. Cum ați perceput distincția acordată de Guvernul chinez după atâția ani de activitate laborioasă și foarte dificilă de cercetător și publicist în domeniul istoriei chineze. Din câte cunosc, sunteți singurul istoric român specializat în istoria Chinei.
Anna-Eva Budura: Trebuie să vă spun că a fost o surpriză absolut neașteptată. Când am citit scrisoarea primită de la comisia de acordare a acestui premiu special pentru contributie la Cartea din China am rămas mult timp cu ochii pierduți în zare. Am știut că există un asemenea premiu, este al 11-lea an în care se acordă. Am stat mult timp pierdută în oceanul amintirilor și prin fața ochilor mei s-au perindat, ca într-un vis, anii vieții mele începând din 30 noiembrie 1950, ziua în care, împreună cu alti patru colegi, am sosit pe peronul gării de lângă Qianmen, Beijing, și unde am fost primiți de un grup entuziast de tineri. Atunci am simțit că în viața mea se întâmplă ceva. Și trebuie să spun că de multe ori am impresia că atunci a început cu adevărat viața mea. Mă uitam la fețele studenților, ale personalităților din Ministerul Învățământului care au venit să ne întâmpine – unii mai purtau și măștile care se purtau pe vremea aceea pentru a se apăra de praful venit din Gobi – și am simțit că ceva ne leagă. Și într-adevăr, în momentul acela, între mine și acești tineri s-a stabilit o relație nu doar oficială, ci de suflet care a evoluat timp de 67 de ani. Cursul de limba chineză de la Universitatea Qinghua, iarăși, m-a legat de un grup de oameni minunați, de dragii mei profesori care m-au inițiat în limba chineză. Nu îi pot uita nici pe doamna Deng Yi, nici pe doamna Wang Huan, nici pe doamna Du Rong, nici pe Xiong Yi – Iepurașul, cum îi ziceam noi – și nici pe neobosita noastră translatoare, Feng Yiluo, Ira. Mă gândesc cu drag la acel campus universitar care clocotea de viaţă și parcă simțeam cum niște orizonturi, niște porți imense se deschid în jurul meu. Deși, trebuie să vă spun că era o perioadă grea, trecuse de-abia un an de la proclamarea RP Chineze, am întâlnit o China ce părea întoarsă spre sine, obosită după un secol de mari încercări, căutări şi războaie civile, rănită de aroganţa şi brutalitatea puterilor străine… Dar locuitorii săi nu strârneau milă, nu cereau compasiune. Ei nu păreau gârboviţi sub povara celor trăite, îşi “purtau crucea” cu demnitate, nu erau încruntaţi, chipul lor era mereu luminat de un zâmbet politicos. Simțeam că, în sinea lor, ei îşi adună energia creatoare, aşa cum au procedat de fiecare dată de-a lungul istoriei lor multumilenare, după marile dezastre dintre care unele păreau de-a dreptul apocaliptice. Am fost primiţi cu ospitalitate copleşitoare, cu mare dărnicie şi cu sincere sentimente de prietenie. Îmi aduc aminte că în acele condiții când totul abia pornise – și construcția, și șoselele, și societatea – ei erau foarte generoși, știau să ne dau maximum din ce aveau disponibil și noi, grupul celor cinci studenți români, niciodată nu am avut motive să ne manifestăm vreo nemulțumire. Așa a început, asa am făcut primii pași şi foarte repede ne-am simţit acasă. Nu mai spun de cei patru ani de facultate la Universitatea Beijing în care m-am legat sufletește de colegii mei, de profesorii mei cu care până în ziua de astăzi mențin relații de cea mai intensă valoare sentimentală.
Rep: Acestea au fost motivele care v-au determinat să aprofundați studiile referitoare la istoria civilizației chineze?
Anna-Eva Budura: Trebuie să lămurim un aspect. Noi am fost primul grup de studenți români. Am fost trimiși acolo pentru a învăța limba și să acumulăm, în limita posibilului, anumite cunoștințe de istorie și cultură chineză. Deci, principalul obiectiv al activității noastre, din timpul și după absolvirea facultății, s-a concentrat asupra traducerii. Am tradus atât pentru delegaţii oficiale, miniștri, pentru ambasador si membrii corpului diplomatic, dar și pentru personalul tehnic şi membrii ambasadei atunci când erau probleme de rezolvat. Și asta pe lângă sarcinile pe care le aveam ca soţie de diplomat şi funcţionar al sectiei de presă a Ambasadei noastre la Beijing. Din 1956, anul în care am absolvit facultatea, și până în anul 1966, traducerea a ocupat un loc important în activitatea mea, atât atunci când am lucrat la Direcţia Presei din Ministerul de Externe la București, cât şi când am lucrat la Ambasada României din Beijing.Am făcut treaba asta cu conştiința că asta îmi este menirea și trebuie să ajut.
În 1966 am trecut la Institutul de Studii Istorice și Social-Politice care pentru mine a constituit un rai. De ce un rai? Pentru că puteam să activez în cercetare. Pentru mine era ca o minune, îmi spuneam “stau și fac ceea ce-mi place și pentru asta mai sunt și plătită.” Din acest motiv eu niciodată nu am ridicat probleme materiale. Eram așa de fericită când directorul comanda foarte multe cărți din Occident, despre China, primeam ziare chinezești și de-abia atunci am început, încetul cu încetul, să mă angrenez în munca de cercetare și acolo am început să-mi dau seama cât de puțin știu, sentiment care nu s-a atenuat deloc nici la vârsta aceasta. Cu cât înaintez mai mult, cu atât îmi dau seama de imensitatea culturii chineze.
Am acumulat foarte multe cunoștințe, am elaborat teza de doctorat cu tema “Războiul de rezistenţă a poporului chinez împotriva agresiunii japoneze”, pe care am tratat-o începând din anul 1895, acolo era sursa adevărată a războiului. Am fost fericită că am fost antrenată în elaborea unor culegeri de studii editată de Institutul de istorie şi că revista Magazinul Istoric, Revista de Istorie mi-au oferit posibilitaţi de publicare a unor rezultate ale cercetărilor mele. Primul material pe care l-am scris în această perioadă a fost despre istoria Marelui Zid şi Necropola celor 13 împăraţi Ming de lângă Beijing, apoi a urmat biografia lui Sima Qian, părintele istoriei chineze, a Împăratului ctitor al Chinei unificate, Qin Shihuang, a solului legendar Zhang Qian, care a deschis Drumul Mătăsii (azi mereu amintit), a lui Cai Lun, inventatorul hârtiei, si mulţi altii. Atunci mi s-a deschis o mică fâșie din marea civilizație veche chineză pe care, până atunci, doar am intuit-o. Și după aceea tot am forțat ușa, trebuia să aleg cu foarte mare grijă biografiile pe care le prezentam, cu precădere în Magazinul Istoric, pentru că trebuia să acord mare atenție autenticității informațiilor. Pe urmă, aveam foarte multe probleme cu oamenii cu care lucram. Spuneam anumite lucruri, rămâneau cu ochii în zare și spuneau “nu se poate”, zic “ba se poate” și ei veneau cu documentația lor să-mi demonstreze că nu este așa cum zic eu. Și asta avea la bază necunoașterea lor în ce privește cultura chineză. De exemplu, o dată, un intelectual mi-a spus “ce, vrei să-mi demonstrezi că până și cultura japoneză este chineză?” Am spus “da, dragă așa este”, la care el, “ei, acuma, vii cu chinezăriile tale.”
Rep: Dumneavoastră având ca argumente materiale direct de la sursă, în limba chineză, și nu traduceri din cine știe ce publicații…
Anna-Eva Budura: Când am început activitatea la Institut mi s-a dat sarcina să încep o cercetare pe tema Partidul Comunist Chinez și Cominternul. Am lucrarea făcută până în anul 1927 în care, într-adevăr, am folosit foarte multe materiale ale Cominternului, cum era și firesc, și multe teze de doctorat publicate în alte ţări pe baza cărora am reușit să pornesc această cercetare. M-am oprit la acest an pentru că, între timp, a apărut o problemă, și în Institut a trebuit să fiu traducător. Directorul Institutului era și președintele Asociației de Prietenie Româno-Chineză și când veneau delegații eram solicitată chiar și de la Comitetul Central. Din acest motiv am pierdut foarte mult timp în detrimentul cercetării. La finalul unui an m-am supărat pentru că trebuia să redactez raportul anual referitor la activitatea mea de cercetare, adică ia de unde nu-i, și atunci am făcut un calcul, în acel an am fost plecată cu delegații 265 de zile, plus că asta însemna nu 8 ore de muncă zilnic, ci 24. Și atunci am spus stop, pentru că în aceste condiții eu nu mai sunt cercetător științific. M-a înțeles și directorul, un om extraordinar, și am reușit să mă concentrez din ce în ce mai mult asupra cercetării. Într-o zi, dacă vom avea timp, o să-ți arăt fișele mele, cu semne de întrebare, cu căutări în dicționare.
Eu am făcut foarte puțin timp limba veche, iar aceasta este ceva absolut diferit de limba contemporană, trebuie să intri în logica acestei limbi ca să te poți descurca. Pentru documentele astea vechi chiar în China sunt câteva variante de traducere, pentru că nu exista punctuație, nu poți să pui cuvinte împreună care, probabil, în gândirea celui care a scris, n-au fost puse împreună. Și sunt discuții despre combinații probabile. Sunt exegeți care se ocupă de aceste aspecte. Și când am scris primul material despre Sima Qian am citit Însemnările Istoricului. După aceea, m-am concentrat asupra prezentării unor mari personalități chineze. Primele biografii au apărut în cartea “Țara simbolurilor.”
Am folosit, de asemenea, perioada în care a lucrat soțul în diplomație, în anii 80. Atunci am realizat și teza de doctorat pentru care am primit un ajutor extraordinar de la “chinezii mei.” Arhivele lor încă nu erau deschise, dar mi-au dat acces la ziare. Am luat colecțiile de ziare, “Ziarul Salvării Patriei” de exemplu. Desigur, nu erau documente, dar am găsit multe lucruri despre atmosfera din acele timpuri, știri etc. Mi-amintesc că mergeam cu bicicleta 45 de minute de la ambasadă până la Xidan, ajungeam acolo leoarcă de sudoare, iarnă fiind. În sala de lectură erau zero grade și pur și simplu îngheţa transpirația pe mine, ajungeam dimineața și plecam seara. Și într-o zi vine custodele la mine și spune “știi, eu te cred că vrei să muncești, și noi vrem, dar nu e bine pentru sănătatea ta să stai aici (era foarte frig în sala de lectură). Condițiile astea sunt, și ne-am gândit ca acolo unde avem două exemplare dintr-o colecție să-ți dăm unul acasă.” Și am pus pe portbagajul bicicletei colecția de ziare și am plecat acasă. Atunci am putut să citesc și noaptea, când terminam duceam înapoi. Vă dați seama ce a însemnat pentru mine acest gest? Care nație s-ar mai fi gândit, “uite, vine doamna asta care nu-i chiar la prima tinerețe și stă aici transpirată numai ca să lămurească niște lucruri.” Au fost de un ajutor foarte mare şi documentele primite de la Muzeul de Istorie a Revoluţiei Chineze. Aşa că, după ce m-am întors în țară, mi-am finalizat foarte repede teza. Fără aceasta documentare foarte importantă, ar fi fost imposibilă realizarea ei la parametrii cerinţelor unei teze de doctorat în acea perioadă.
O altă perioadă de documentare a fost în timpul mandatului de ambasador al soțului (n. red: 1990-1996), la Institutul de Istorie Modernă a Chinei, unde există o secție de istorie a dinastiei manciuriene și chiar mai erau câteva persoane care cunoșteau limba manciuriană. Mi-au dat jurnalul zilnic al împăratului. Era o bogăție de materiale, că doar în fiecare moment stătea scribul înapoia împăratului și scria tot ce spunea, tot ce făcea. A fost un moment tare simpatic, eu am luat jurnalul și am zis “vai, asta…”, dar ei “zui bu kekao” (n.red: cel mai de neîncredere), zic “cum așa?”, “simplu, următorul împărat lua aceste jurnale și ștergea tot ce nu-i convenea.” Dar tot era interesant, și atunci am făcut cele două materiale mari, unul despre Kang Xi (împărat, 1654-1722), celălalt despre Ci Xi (împărăteasa mamă, 1835-1908). Vă spun, cu atâta drag m-au ajutat… Pe urmă au fost colegii mei care, când apărea o carte, imediat îmi trimiteau ceea ce știau ei că am nevoie. Uite, numai pentru elaborarea istoriei Universității Beijing câte cărți mi-au trimis, aici sunt trei volume de anale.
Aprofundarea și profunzimea la care am ajuns acum cred că s-au petrecut chiar destul de recent. De pildă, caracteristica civilizației chineze, anume faptul că nu este o civilizație, o cultură fracturată. La noi, în Europa, după ştiinţa mea și nu m-aş supăra dacă aş greşi, prea puțini se preocupă de acest aspect, deşi este o problemă foarte importantă. Civilizația, cultura chineză, este singura în lume care nu este fracturată. Nu a venit o altă cultură care să facă tabula rasa din cea anterioară, cum a făcut, de pildă, creștinismul cu întreaga cultură a popoarelor necreștine, sau islamul, cu alte civilizaţii. Am citit de curând unele lucruri formidabile despre aceste tendințe de a face vinovată tradiția ancestrală, de rămănerea în urmă a Chinei – am atins tangenţial această problemă în articolul “În căutarea izvoarelor civilizaţiei chineze” apărut în nr. 10 al Magazinul Istoric. Curent început după 1840 și amplificat în timpul Mişcării din 4 Mai, când s-a declarat “să dărâmăm șandramaua Confucius”, curent care a durat o perioadă destul de lungă de timp. După aplicarea politicii de reforme şi deschidere a început acea manifestare responsabilă a intelectualității chineze care se numea “wenhua re” (n.red: febra culturală), în care s-a luat la puricat tradiția chineză. Ce a însemnat aceasta? Recunoaşterea locului şi importanţei tradiţiilor create de-a lungul mileniilor pentru viaţa spirituală a naţiunii chineze şi stabilirea filonului vital care trebuie păstrat cu sfinţenie şi care sunt elementele care trebuie eliminate pentru că impiedica progresul. Mă întreb câte naţiuni s-au aplecat asupra acestei probleme şi acum urmăresc cu mult interes dezbaterile pe această temă.
Am aici o carte “Rectorii Universității Beijing și cultura chineză” în care este reflectată preocuparea acestor personalităţi de seamă ale vieţii culturale a Chinei de-a lungul unui secol pentru a găsi răspuns la întrebări precum: “Ce facem cu tradiţia în condiţiile modernizării? Pentru că, dacă tu lași să-ți distrugă tot ce este tradiție, tot ce a fost creat de-a lungul mileniilor, cu seva ta ca naţie, ce faci? Într-adevăr, multe lucruri sunt primitive, sunt închistatoare, dar sunt anumite elemente pe care, dacă le-am distruge, am rămâne fără rădăcini.” Iată o problemă pe care chinezii ne-o prezintă printre altele, multe, multe, cu care ei pot contribui la istoria universală.
Deci, în linii mari, cam aceasta a fost evoluţia vieţii mele. Nu a fost usoară, dar trebuie să spun că mi-a făcut o plăcere extraordinară. Mă simt un om împlinit. Civilizația chineză îmi menține vigoarea. Mereu mă simt un învăţăcel care, iaca, mai trebuie să ia dicționarul, să caute o idiogramă, să precizeze etimologia acelei ideograme ca să afle precis ce înseamnă, nu? De exemplu la “li”, traduci ritualuri, bunăvoință etc, dar stai, ce este în spate? Uite, cinci pagini am scos, cinci pagini despre cum poate fi folosit “li” pentru a circumscrie o anumită noțiune. Și pe urmă, “li”, pentru o societate, este extraordinar de important. Știți de ce? Pentru că “li”, de fapt, în esența sa, înseamnă relațiile interumane. Ia uitați-vă acum cum se comportă și cei de la televizor? Este posibil așa ceva? Nu mă jignește pe mine ceea ce este la televizor? Să umbli tu cu pantalonii rupți numai ca să te prezinți ca personalitate? Domnule, dar ce este personalitatea? Confucius scria despre cum trebuie să te îmbraci, inclusiv despre combinațiile de culori, și tu vii cu o zdreanță pe tine?
Rep: Din păcate, trăim o perioadă de negare a valorilor…
Anna-Eva Budura: Da, da, și a frumuseții, a delicateții, a gentileței.
Rep: Ați avut și, din câte constat, continuați o activitate foarte laborioasă în ce privește studiile referitoare la istoria Chinei. În cadrul Institutului ați lucrat singură în acest domeniu sau era o echipă?
Anna-Eva Budura: Eram singură pe acest domeniu.
Rep: Cu siguranță, deci, după pensionarea Dumneavoastră tot singură ați continuat. De aceea vă întreb, cine ar putea continua activitatea Dumneavoastră, cine vă poate sprijini pentru fișare, adunat bibliografie, pentru a verifica date? După atâția ani, cu siguranță că ați aflat procedura optimă necesară studierii istoriei Chinei, aveți o bază de date foarte bogată, iar această experiență ar fi deosebit de utilă pentru alți cercetători interesați de acest domeniu.
Anna-Eva Budura: Așa cum v-am spus, fiind primul grup de studenți, trebuia să răspundem și la sarcina de traducător. Nu puteam să refuz, niciodată, pentru că noi am fost trimiși acolo pentru a realiza această legătură de limbă între cele două popoare. Și mult timp, mult timp, această activitate m-a împiedicat să aprofundez ceea ce vroiam. Pentru că, vedeți dumneavoastră, noi, prima grupă, am tradus enorm, iar cei care au venit după noi, din ce în ce mai puțin. Și vă dau exemplul fiicei mele. A studiat tot istoria la Universitatea Beijing, a lucrat la Institutul Iorga, unde a început să facă anumite lucrări de căutare a fondurilor care există despre China, în biblioteca Iorga – ceea ce am făcut și eu, dar ea a mai completat această lucrare – pentru a vedea ceea ce mai avem, încă, nevoie. Dar, după aceea, ea a trecut la Ministerul de Externe, împreună cu soțul a plecat în misiuni diplomatice repetate. A făcut o carieră diplomatic remarcabilă şi si-a valorificat din plin cunoştinţele de limbă, istorie si civilizaţie chineză. Am avut o colegă, în primul grup, care a început odată cu mine facultatea de istorie, dar a trebuit să intrerupă studiile și să vină acasă din motive de sănătate. Cu ea aș fi putut face o echipă foarte bună. Dar așa, eu am fost și translator, și cercetător, cât am putut, însă m-am bucurat pentru că și în timpul muncii de translator am făcut și muncă de documentare, mi-am imbogăţit vocabularul.
Rep: Lucrați în domeniul istoriei, dar sunteți și un foarte bun diplomat, nu ați răspuns la întrebare. Cui predați ștafeta studiului istoriei Chinei?
Anna-Eva Budura: Din păcate, nu am cui.
Rep: Ați avut colaborări cu Facultatea de Istorie, cu specialiști din domeniul istoriei universale?
Anna-Eva Budura: Nu, nu. Nu știu de ce, toată cercetarea asta a Chinei, a situației Chinei, nu a stârnit interesul oamenilor noștri. La un moment dat, Universitatea din București a inițiat editarea unei istorii universale, urmând ca eu să scriu istoria Chinei. Apoi totul a căzut, a fost dat uitării. Singura universitate care m-a invitat şi a dorit să valorifice cunoştinţele mele despre istoria Chinei a fost Universitatea “Ovidius” din Constanţa. Acolo, la Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice, am predat timp de patru ani, ca profesor asociat, în cadrul cursului de masterat cu tema “Diplomaţie şi spiritualitate în spaţiul eurasiatic”, cursul cu tema “Diplomaţia Chineză – premise istorice – culturale şi obiective politice.” A fost un vis de-al meu devenit realitate şi pentru care îi mulțumesc doamnei profesoare Iolanda Ţighiliu.
Tare mult aș vrea să am pe cineva căruia să-i dau tot ce am eu. Din păcate, fișele mele pentru doctorandură, alte fișe pe care le aveam în fișetul meu de la Institut, colecția de ziare, reviste chinezești, nu s-au mai găsit. Au intrat “revoluționarii” în institut și au crezut că o să găsească cine știe ce “comoară” acolo, aşa că am rămas fără nimic. De exemplu, am fișat toată arhiva – și atunci nu se lucra pe calculator – de la Ministerul de Externe referitoare la războiul chino-japonez, cuvântările și intervențiile lui Titulescu, foarte multe lucruri. Dar acum există posibilități mari datorită calculatorului și internetului. RP Chineză, Taiwanul, Singapore publică multe rezultate ale cercetărilor și norocul meu este că știu să citesc și vechea scriere, așa că nu mă plâng în privința documentării. Pe urmă, cum apare vreo nevoie, dau sfoară, să spun așa, și bunii mei prieteni caută și-mi trimit cele necesare.
Vedeți, tot spun chestia asta, cu primul grup de studenți. Noi am început de la punctul zero, atât am știut, că există un zid mare și chinezilor le place să învețe. Nu știu de ce, în familia mea era ideea că chinezii scriu ideogramele pe spinare ca cel care vine în urma lui să vină și să întrebe ce înseamnă. Asta era povestea pe care o auzeam eu în casă. Și următorul tot așa și apoi se felicitau că fiecare a învățat câte o ideogramă. Această idee exista acolo la mine, la Sibiu, cum că chinezii sunt foarte dornici de învățătură și de comunicare. La un moment dat, la noi a existat asociația orientaliștilor, dar s-a oprit în Turcia, dincolo de Turcia nu s-au mai dus. Orientul? Dar cultura persană? Toată cultura Asiei Centrale? Iar China rămâne complet descoperită. Mai exista și expresia asta “ce, ești chinez?” Adică de la început, în mentalul românilor, era ideea că chinezii nu pot fi înțeleși. Bine, această idee nu era numai în mentalul românilor, ci în întreaga Europa. Deși, de pildă francezii și nemții, cu Leibnitz, erau mari admiratori ai civilizației chineze, sau Matteo Ricci care a înţeles că China nu poate fi creștinată. Într-o zi, o doamnă m-a întrebat când se creștinează chinezii. M-am uitat la dânsa și ce-am putut să răspund decât “niciodată.” Este o realitate istorică că în Europa, clădindu-se o nouă civilizație în locul celei distruse, s-au înregistrat realizări într-adevar spectaculoase.. Dar de aici și până la europocentrism este un drum lung.
Rep: Obiectivul activității Dumneavoastră nu a fost obținerea acestui premiu, cu siguranță. Ce aveți în lucru, ce planuri aveți în continuare?
Anna-Eva Budura: Cum am mai spus și altădată, tot ce am făcut, chiar dacă am plătit uneori din buzunarul meu pentru cărți, am făcut cu mare drag, pentru că aveam senzația că îmi satisfac eu o dorință, îmi fac mie o bucurie, că fac o bucurie prietenilor mei de care mă leagă atâtea lucruri frumoase. Cum am scris și în discursul acesta (n.red: prezentat la ceremonia acordării premiilor), China nu te dezamăgește niciodată, China totdeauna are acea gentilețe să sesizeze când este cazul să-și arate adevăratele sale sentimente. Când am lucrat la articolul despre Zheng He (n.red: navigator chinez, 1371-1433/1435) am descoperit principiul “chao gong.” Am stat și am judecat, câte popoare mai au un asemenea principiu? În Europa, acest cuvânt se traduce prin vasalitate. La noi, și în general, ce a însemnat vasalitatea? Totdeauna însemnau obligații foarte mari pentru cel căruia i se accepta închinarea, vasalitatea, pe când în China, nu. În China, acest “chao gong”, ca idee de bază, este “dau mult și aștept puțin.” Adică, tu oferi reprezentantului unui anumit neam sau anumit popor care vine să se închine și să-ți jure credință, o mulțime de avantaje drept mulțumire că el are această bunăvoință și nu vine cu arma împotriva ta. Iar de la el nu accepți alte daruri decât produsele pământului său. Nu aveau voie să cumpere din alte locuri bunuri și să le prezinte drept ofrandă. Niciodată nu se uitau la valoarea intrinsecă a lucrului, ci se uitau la ceea ce simboliza acel lucru. Pentru China era mai important obiectul acela care dovedea bunăvoința acelui popor. Iar China dădea saci de bani, și porțelanuri, și mătăsuri, și cărți, și protecție când era cazul. Mi-aduc aminte că și după război, în anii 52-53, veneau delegații. China, care era cea mai săracă dintre toate țările acestea, dădea cele mai frumoase cadouri, broderii, porțelanuri, iar ai noștri veneau cu un ștergar sau altceva de genul acesta, și erau considerate valori de către ei, pentru că acela era produsul local, pentru ei era important ceea ce reprezenta simbolic. Pentru că vedeți, aceasta este o altă problemă a Chinei, simbolismul, pe care europeanul și neinițiatul nu o înțelege deloc. Se uită la stampele acelea de anul nou și vede un copil cu un pepene sau cine știe ce și nu înțelege, pe când pentru chinez toate acestea au o semnificație anume. Sau se întreabă de ce chinezii au ca semn zodiacal animale dintre care unele cam detestate la noi.
Și cu mine același lucru s-a întâmplat. Eu consider că pentru ceea ce am făcut – și am făcut cu mare drag și cu o mare iubire – prin acest premiu am fost… nu știu dacă pot să spun recompensată… mi s-a dat mai mult decât m-aș fi gândit eu vreodată că aș putea primi de la ei.
Rep: Sunteți foarte modestă. Îmi amintiți de un profesor din perioada liceului care ne-a întrebat dacă ne-am pregătit pentru examen, și noi am răspuns că nu stăpânim prea bine materia. “cum așa?”, întreabă el, “doar ați tras tare în ultimele luni”. “Da, dar nu putem spune că stăpânim toată material”, iar profesorul “dar asta este bine, pentru că numai atunci când înveți mai mult îți dai seama cât de multe nu cunoști. Numai cei superficiali spun că le știu pe toate.”
Anna-Eva Budura: Exact. Mama mea spunea întotdeauna treaba aceasta, cum că modestia este expresia unui mare bagaj de cunoștințe. Ea spunea, “acesta este un om care își poate permite să fie modest.” Adică un om care își permite să fie modest înseamnă că știe multe. Cel care dintr-un foc știe tot… Într-adevăr, un om când devine modest înseamnă că a ajuns departe. Și mie îmi place să fiu în postura aceasta de necunoscătoare pentru că mă stimulează. Vă spun, lucrez la un articol despre Universitatea Beijing, care va sărbători 120 de ani. Dar înainte de această istorie trebuie să scriu un alt articol despre învățământul superior existent în China timp de două mii de ani. Și mă bucur că sunt nume mari ale culturii chineze care au avut această idee. Care este legătura? Universitatea Beijing, deci prima mare universitate modernă a Chinei, își are rădăcinile, de fapt, mult mai adânc. Înainte de ea erau școli, bineînțeles, nu putea să nu fie, și erau și școli de stat, și școli particulare. E bine să se cunoască mai întâi, ce a fost, cum a fost, ce laturi pozitive și superioare aveau și ce a însemnat adăugarea, la acest sistem, a unei universități care trebuia să fie în pas cu dezvoltarea științei, a cunoștințelor.
Rep: Prin acordarea acestui premiu ați primit recunoașterea activității Dumneavoastră din partea Chinei. Câte premii sau distincții ați primit în România?
Anna-Eva Budura: Am primit Ordinul Meritul Cultural, în anul 1988.
Rep: Și după?
Anna-Eva Budura (râzând): Nimeni nu m-a băgat în seamă.
Rep: Prima parte a acestui interviu va fi difuzat pe postul Radio România Internațional, emisiunea în limba chineză, duminică, 1 octombrie, când se sărbătorește Ziua Națională a RP Chineze. Doriți să transmiteți ceva prietenilor chinezi cu această ocazie?
Anna-Eva Budura: Cunoscând aproape întreaga istorie a Chinei după 1950 și amintindu-mi ce am văzut în China în anii 50 și, după aceea, întreaga evoluție a Chinei până în ziua de astăzi, vreau să transmit prietenilor mei chinezi că îi felicit pentru munca lor, pentru inteligența cu care au trecut de greutăți, pentru dârzenia lor cu care au ridicat China la cele mai înalte trepte, binemeritate. Doresc succes și de acum în colo și aș dori ca cultura chineză să exercite o influență pozitivă asupra mersului istoriei în lume. Chinezii au ce da, au lucruri extraordinare de oferit, rămâne la latitudinea multor țări, multor persoane, multor intelectuali, să cunoască această civilizație și s-o folosească pentru ei, pentru viitorul fiecărei țări. Doresc poporului chinez atât de drag mie succese depline și satisfacție, bucurie, pentru realizările lor!
