Lăcătuş Dumitraşcu a fost încorporat ca recrut în Războiul Balcanic, în 1912, în Regimentul 11 Galaṭi şi, pentru că în timpul stagiului său a început războiul, a fost ṭinut sub arme fără întrerupere timp de şapte ani. Potrivit mărturiei sale şi înscrisurilor din livretul său militar avea să fie lăsat la vatră abia în aprilie 1919, după ce participase la luptele din Moldova. Acest fragment din povestirea lui Lăcătuş Dumitraşcu despre bătăliile din august 1917 face parte dintr-o înregistrare mai amplă realizată 50 de ani mai târziu de familia sa, donată în 1997 Arhivei de istorie orală.
„Nemṭii nu se astâmpărau. Apăruseră la Milcov şi am fost şi noi aduşi din Hârlău mai aproape, la Brehăşeşti, pe atunci judeṭul Tecuci, pentru eventuale lupte care au şi început. Remarc cele mai aprige lupte din 6 august 1917 când se izbeau în aer obuzele şi prin câmpiile pădurenilor, pe la conacul lui Haret era un infern de bombe şi ṭăcănit de mitraliere. Un aviator, ofiṭer francez, atins de glonṭ, a aterizat la cinci paşi de mine. I-am dat primul ajutor scoṭându-i glonṭul intrat prin partea dorsală şi arătându-se la stinghia piciorului în partea dreaptă. L-am expediat cu targa până la ambulanṭă, pentru a fi transportat la spital, dar la întoarcerea ambulanṭei mi s-a comunicat că aviatorul francez a încetat din viaṭă, a avut hemoragie internă…
În altă zi am primit un rănit cu glonṭ dum-dum în cot, făcându-i osul floare la umăr. Era colegul şi concetăṭeanul meu, Nicolae Muscă, fiul preotului Panaite Muscă. L-am bandajat cum s-a putut, dar viaṭă n-am putut să-i dau. A decedat până la ambulanṭă. Dar n-aş mai isprăvi de spus [despre toate victimele]… Şi pentru ce toate astea? Ce aveam oare de împărṭit? De ce atâta vrajbă şi viaṭă secerată? Nici noi nu ştiam…”
