Armata germană atacă în trei zone: în nord la Slănic, în sud la Caşin şi în sectorul central la Oituz · cel mai bine întărit este Oituzul, cu trupele duşmane cele mai numeroase şi mai bune · obiectivele atacurilor sunt ruperea frontului român în Valea Oituzului şi ocuparea Oneştiului, un important nod de comunicaṭie care permitea controlul asupra întregii văi a Trotuşului · luptele din zona Oituzului ṭin aproape o lună, din 8 până în 22 august şi se încheie cu izbânda românilor · împreună, victoriile de la Mărăşeşti şi Oituz zădărnicesc planul strategic al austro-germanilor şi salvează Moldova de o eventuală ocupaṭie inamică.
Despre luptele Oituzului Arhiva de istorie orală păstrează o scurtă mărturie, a lui Emil Diaconescu, un fragment dintr-un interviu realizat la postul Radio Iaşi în anii ’70. În 1914 Emil Diaconescu a primit gradul de sublocotenent, iar în 1916 era în Regimentul nr. 77 de infanterie, cu reşedinṭa la Botoşani. În campania din anul următor îl aflăm în Regimentul nr. 10 Putna, din Divizia a 6-a comandată de generalul Nicolae Arghirescu.
„Când armata noastră a fost respinsă şi urmărită spre Siret, ni s-a ordonat să schimbăm poziţiile şi să ne stabilim regimentul în cadrul Diviziei a 6-a, pe malul stâng al Văii Oituzului, pe cursul pârâului Curiţa, la locul aşa-numit <La Sticlărie>, în Poiana Feleguş, într-un masiv foarte păduros. La dreapta noastră era Dealul Leşunţu ocupat de noi, iar pe cursul pârâului Oituz erau satele Oneşti, Grozeşti, Bogdăneşti, Filipeşti, cu Castelul Negroponte aşezat pe o înălţime, la 398 de metri, care era mereu atacat de inamic. La Oneşti era Ştabul [Statul Major] Diviziei a 6-a, la stânga noastră era Măgura Caşinului a cărei creastă era ocupată de inamic, în vreme ce frontul nostru era pe pantă, fiind mereu atacat de forţele vrăjmaşe care voiau să ajungă la Mănăstirea Caşin – dar n-au reuşit! Legătura în stânga noastră o aveam cu Regimentul de infanterie 24. Am fost foarte impresionaţi de ofensiva biruitoare de la Mărăşti, dar pe care n-au putut-o exploata, nefiind susţinuṭi pe aripi, ca şi din lipsă de efective militare.
A urmat apoi ofensiva austro-germană de la Mărăşeşti, concomitent fiind atacate şi poziţiile noastre de la Oituz. Atunci, la un moment dat, m-am văzut izolat în mijlocul pădurii numai cu telefonul lângă mine. Divizionul din Regimentul 10 artilerie, comandat de maiorul Gheorghieş, bombarda cu mitralii. Cum eram singur în pădure, ca prin minune am scăpat să nu fiu făcut prizonier! Noi rămăsesem singuri în faţa inamicului. Totuşi, am rezistat pe poziţiile noastre până ce regimentul meu 10 Putna a fost evacuat în interior pentru refacere, în satul Poiana din judeţul Bacău.”
[consultant ştiinṭific prof. dr. Corneliu Andonie, muzeograf la Muzeul Militar Naṭional]
