Motto: „În personalitatea acestui pătimaş al cuvântului literar se resping puteri care ar trebui să se atragă, cel mult controlându-se, în scrisul său se luptă fire care ar trebui să se împletească strâns, întregindu-se fie şi prin însuşiri contrare. Omul e un sentimental întârziat, un cordial fratern, un expansiv cu ochii instantaneu umbriţi de ceaţa duioşiei. A iubit cartea pentrucă e frumos să iubeşti ceea ce te scoate din urâciunea cotidiană, a preţuit o viaţă întreagă, de când a deschis ochii inteligenţi pe lume, tot ceea ce a nazuit spre floarea înoaltăa visului. Ca toţi cei sufocaţi de urâciunea şi forfoteala zilei de azi, dezaxaţi oarecum, el se refugiază în trecut, în plăsmuirile de artă ale culturii de pretutindeni” – Camil Petrescu despre N.M. Condiescu
Nicolae Matei Condiescu s-a născut la 20 octombrie 1880, la Craiova.
A fost întâiul născut al Mariei (născută Panu) şi al căpitanului Matei Condiescu, a rămas apoi orfan de mamă de la vârsta de 5 ani, fiind lăsat în grija unei bunici hipoacuzice.
A urmat 3 clase primare la Liceul Carol I, în perioada 1891-1894.
Debutează în anul 1895, cu proză în Revista idealistă din Craiova, în anul 1897 publică versuri în ziarul „Voinţa Craiovei”, în anul următor colabora la „Foaia pentru toţi” şi la „Foaia populară”, iar la începutul anului 1899 – la doar 19 ani – scotea placheta de versuri „Din lacrămi” – care cuprindea versificări de adolescent, inspirate de trăiri în parte reale, în parte imaginare, toate exagerate până la marginile neverosimilului.
A urmat, apoi, Şcoala Fiilor de Militari din Craiova – în anul 1900, iar în anul 1902, Şcoala de Ofiţeri. La terminarea Şcolii Militare de Infanterie din oraşul natal este repartizat la batalionul de vânători de munte însărcinat cu paza Peleşului.
În perioada 1912 – 1914 parcurge Şcoala Superioară de Război din Bucureşti, iar în 1913, participă la campania din Bulgaria a Războiului balcanic. Din 1914 predă istoria militară la Şcoala Superioară de Război din Bucureşti.
O vreme continuă să scrie poezii, dintre care unele iscălite N. Corbu şi N.C. Corbu, care îi apar în „Revista modernă” şi „Revista idealistă”.
În anul 1915 devine Comandant al Şcolii Ofiţerilor de Rezervă din Bucureşti, iar un an mai târziu este ridicat la gradul de maior, a activat, între 1916 şi 1918 în Marele Cartier General, şi a participat, în aceeaşi perioadă la Războiul de reîntregire naţională.
În anul 1917 devine locotenent colonel, iar în anul 1920 primeşte gradul de colonel.
În acelaşi an a fost numit adjutant regal al prinţului Carol, însoţindu-l, apoi, pe acesta într-o călătorie în jurul lumii.
Interesant este faptul că, în contextul în care focul relaţiei dintre Principele Carol – viitorul rege Carol al II-lea – şi Zizi Lambrino trebuia stins, Regina Maria şi Regele Ferdinand au considerat că cea mai bună metodă de a o face uitată pe Zizi era trimiterea în jurul lumii a principelui.
Astfel, în perioada februarie-septembrie 1920, Prinţul Carol realiza o călătorie în jurul lumii, fiind înconjurat de o suită de oameni „de calitate”. Printre aceştia se afla generalul N.M. Condiescu, care, deşi profesia nu îl recomanda pentru această călătorie, s-a dovedit un povestitor de călătorie extrem de abil şi expresiv, iar povestea ocolului lumii realizat de Principele Carol – intitulată „Peste mări şi ţări”, este absolut remarcabilă.
În anul 1921 a fost înfiinţată Fundaţia „Principele Carol”, iar în 1923 generalul N. M. Condiescu a fost ales Secretar General Onorific al acestei instituţii de mecenat, devenind astfel prieten şi ocrotitor al scriitorilor români.
În anul 1922, devine membru al Societăţii Scriitorilor Români şi membru al Societăţii Regale de Geografie.
Publicarea în revistele „Flacăra”, „Lamura”, „Cugetul românesc” şi „Gândirea” a unor însemnări de drum şi tipărirea celor două volume din Peste mări şi ţări (Grecia, Egiptul, 1922; Indiile, 1923) marchează adevărata sa intrare în viaţa literară.
În anul 1926 a demisionat din armată, însă între anii 1930 – 1931 a activat ca ministru al armatei, fiind ridicat la rangul de general de brigadă în rezervă în 1933.
Un lucru mai puţin cunoscut este faptul că în toamna anului 1930, la câteva luni după încoronarea lui Carol, Tudor Arghezi nu se afla într-o situaţie materială prea bună, având numeroase datorii. El a apelat la generalul Nicolae Condiescu, pe care-l roagă să intervină pe lângă guvern sau pe lângă Rege pentru a-i fi oferit un ajutor bănesc. Dând dovadă de o impresionantă generozitate, Carol al II-lea a hotărât ca din fondurile Casei Regale să-i fie oferită lui Arghezi întreaga sumă de care avea nevoie pentru a-şi achita datoriile şi a termina casa de la Mărţişor. Dealtfel, generalul Condiescu era caracterizat ca fiind un om puternic, doar prin nemăsurata lui bunătate.
În 1932 Condiescu devine secretar general al Fundaţiilor Culturale Regale şi preşedinte de onoare al Societăţii Scriitorilor Olteni.
Monitorul Oficial nr. 20 din 26 ianuarie 1937
A făcut parte, în anul 1932, din Consiliul de Administraţie al Radiodifuziunii – prezidat de Alexandru Mavrodi, iar în perioada 1933 – 1937 este numit preşedinte al Consiliului de Administraţie al radioului, perioadă în care funcţia de vicepreşedinte a fost deţinută de Liviu Rebreanu.
Prezenţa publicistică a generalului Condiescu la microfon a constituit o interesantă memorialistică de călătorie consacrată unor spaţii oarecum exotice în care îl însoţise pe Principele Carol al României – amintim aici India (21 iulie 1930), Egipt (9 august 1930), Japonia (27 august 1930), China (în mai multe emisiuni – din 10 septembrie, 4 octombrie şi 31 octombrie 1930).
El s-a implicat, de asemenea, în susţinerea politicii oficiale prin conferinţe despre Realizările iniţiativei particulare în aviaţie (15 aprilie 1935) sau despre Bucureştiul în ziua Restauraţiei (Universitatea radio din 8 iunie 1935).
Din anul 1935, până la finalul vieţii este preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, iar în 1938 este ales membru de onoare al Academiei Române.
Este autorul a două volume de impresii de calătorie – „În jurul pămîntului” şi „Peste mări şi ţări (1922-1923), al volumului de nuvele şi schiţe „Conu Enake” – în 1928, al romanului „Însemnările lui Satirim” – în 1936 şi al altui volum de „Schiţe” – în 1936.
Camil Petrescu realiza o cronică în care arăta: „În însemnările lui Safirim”, care sunt începutul unei fresce de mari proporţii se pare, dualismul d-lui N. M. Condiescu e şi mai accentuat. Fratele cel cultivat e aci sub zodia lui Pan şi a cuvântului potrivit cu patima, a evocării lirice, dar alături de el răzbate cu împingerea unei forţe telurice, privirea pătrunzătoare şi rece a celuilalt, realizând cadrul oraşului oltenesc de provincie, cu o plenitudine pe care abia la autorii moldoveni, despre largurile bistriţene o mai găsim, oferind acea halucinantă casă cu pisici şi galeria de tipuri xilografiate cu o intensitate şi o fineţe care aproape că dau relief (şi nu rămân totuşi mai puţin plane), până la atâtea scene mici, câştigate împotriva unei apărări estete (acesta-i cuvântul fragmentar) şi până la episodul de mare viziune epică, amintitor de plasticitatea tolstoiană, a iubirii fierbinţi dintre Coana Profira şi a svăpăiatului Colea, cu corolarul prezenţei paralitice a băcanului înşelat.”
A prefaţat volumul lui Ştefan Braborescu „Din romanul unei vieţi”, apărut la Craiova în 1900 şi a colaborat la revistele Scrisul Românesc (Craiova), Viaţa literară, Ţara noastră, Ramuri, Cugetul Românesc, Năzuinţa, Gândirea, Rampa, ş.a.
A trecut la cele veşnice la 15 iunie 1939, la doar 59 de ani, la Bucureşti, fiind înmormântat la moşia sa din Grozăveşti-Romanaţi.
În încheiere, vă prezentăm un fragment dintr-un interviu realizat de colega Silvia Iliescu, la 10 noiembrie 1994, cu Alice Perşoiu, secretară la Direcţia programe a Radiodifuziunii, între 1935 şi 1941 şi la Serviciul teatral în perioada 1941-1949: „În 1936, în ziua de Sfântul Nicolae, era ziua generalului Nicolae Condiescu, care era preşedintele Consiliului de Administraţie. Şi se hotărâse, în fine, că ziua de Sfântul Nicolae era ziua Radiodifuziunii. Şi-a fost primul banchet pe care-l ştiu eu, nu ştiu dacă înainte de ’35 a mai fost vreunul, la Sala Bulevard, unde au fost toate serviciile Radiodifuziunii. A fost un banchet cu menu foarte bun, bine alcătuit şi foarte savuros, toţi salariaţii am fost invitaţi […] şi de la Bod delegaţi – toţi, de la director până la oamenii de serviciu. Natural, cei care erau de serviciu, paza, n-au putut să vie. A fost o petrecere colegială, s-a mâncat, s-a băut, s-a dansat, s-a petrecut până în zorii dimineţii.”
Răzvan Moceanu
