Campania română ṭine 50 de zile, din vară până în toamnă, începând cu luptele de la Nămoloasa şi Mărăşti şi încheindu-se cu cele de la Cireşoaia · este o campanie victorioasă din punct de vedere strategic, silind duşmanul să renunṭe definitiv la operaṭiunile dintre Siret şi Carpaṭi · Moldova scapă de posibila invazie germană · Armata Română cucereşte stima aliaṭilor · soldatul român învaṭă să se preṭuiască, scăpând de neîncrederea în sine datorată înfrângerilor din 1916.
Generalul Dumitru Done Tăutu (n. 1896) era absolvent al Şcolii de ofiṭeri de cavalerie. În 1916 fusese repartizat la Regimentul 5 călăraşi care făcea parte din Armata a II-a condusă de generalul Alexandru Averescu. În vara 1917, în luptele din zona Mărăşeşti a participat ca sublocotenent. După Unire, în iarna din 1918/1919 a plecat în Basarabia, la Reni, într-unul dintre regimentele de avangardă ale armatei noastre. Povestirea sa atât de detaliată şi interesantă descrie întâmplări de la sfârşitul campaniei din 1917.
„La începutul lunii septembrie Escadronul pe jos din care făceam parte se pregăteşte să treacă în rezervă. La 9 septembrie, pe când mă aflam în rezervă în comuna Siliştea, am fost bombardaţi de artileria inamică. Eram tocmai la popotă când a început bombardamentul. Am lăsat totul şi ne-am refugiat în adăposturi. O parte din proiectile a căzut asupra grupului de mitraliere, un număr de 24 de cai şi soldaţi au pierit. Cailor le plângeam de milă: cu picioarele rupte şi abdomenele deschise, caii scoteau sunete sfâşietoare! Au trebuit să fie sacrificaţi cei cu picioarele rupte, iar carnea lor dată la cazan, deşi soldaţii refuzau să mănânce carne de cal, preferând lintea cu gărgăriţe. La 10-15 zile ni se distribuiau cutii mari de tablă, americane, cu tot felul de lucruri de mâncare: conserve de carne, mălai, biscuiţi, ciocolată, cafea etc.
Ordinea de bătaie a Batalionului pe jos format din Regimentul 5 călăraşi, la data de 14 septembrie era următoarea: comandant batalion – maior Niculescu Dumitru; adjutantul batalionului – locotenent Popovici; ofiţer informator şi comandant de pluton în tranşee – sublocotenent Tăutu Dumitru; comandantul Escadronului 3 pe jos – căpitanul Cătunescu. […]
Se declanşează epidemia de icter – nu mă scuteşte nici pe mine. Se presupunea că această epidemie a fost declanşată din cauza untului rusesc din butoaie, ce ni se aloca în tranşee. În calitate de comandant de pluton, în momentele de acalmie lucram la amenajarea în mai bune condiţiuni a postului de comandă, a tranşeelor şi a şanţurilor de comunicaţii. Zilnic aveau loc schimburi de foc de arme şi mitraliere. Inamicul bombarda regulat tranşeele noastre, atât cu artilerie de câmp, cât şi cu obuziere de tranşee. Se executau şi incursiuni, avioanele inamice treceau zilnic în recunoaştere. În timpul bombardamentelor, postul meu de comandă tremura din toate încheieturile, bucăţi de pământ cădeau din tavan şi printre scândurile ce căptuşeau postul de comandă. Inamicul era prevăzut cu arme cu lunetă. Un sergent din plutonul meu a făcut imprudenţa să ridice capul din tranşee, instantaneu a fost lovit mortal, exact în frunte!
Din cauza bombardamentului şi a tot felul de trageri, cu greu puteam să ne odihnim. Chiar dacă aţipeam, şoarecii veneau după mâncare şi ajungeau în pat. Primind de acasă, de la Dorohoi, un cozonac, am fost nevoit să-l leg cu sârmă de tavan, dar şi aici şoarecii au mirosit hrana şi au atacat cozonacul, venind chiar pe sârmă. O singură pisică adusă de la Tecuci pentru tot sectorul era împrumutată zilnic de la un pluton la altul.
La dispoziţia Divizionului 1/5 cavalerie se afla şi o baterie de artilerie rusă, foarte bine utilată, cu muniţie la discreţie. Am avut schimb de vederi cu această baterie condusă de patru ofiţeri care aveau observatorul în biserica de la Movileni. Ofiţerii jucau tot timpul poker şi beau ceai şi vodcă. Când unul dintre ofiţeri pierdea, se ducea în baterie şi trăgea personal 10-15 proiectile. Inamicul a descoperit această baterie şi într-o zi i-a distrus tocmai cazanul de ceai. Ofiţerii s-au înfuriat şi au tras neîntrerupt o zi întreagă. Inamicul a ripostat şi a lovit satul Movileni şi, în special, biserica unde se afla observatorul de artilerie. Ni s-a părut un sacrilegiu acest act al inamicului! Am făcut o schiţă a acestei biserici avariate chiar în momentul bombardării. Schiţa se găseşte la memorii. Urmează a fi donată Muzeului Militar…
La data de 5 septembrie 1917 suntem trecuţi în revistă de Majestatea Sa Regele Ferdinand I şi de Majestatea sa Regina Maria.
La sfâşitul lunii octombrie armata rusă nu mai prezenta nici o garanţie. Comandamentele române trebuie să aibă grijă pe acelaşi front şi de sectoarele ocupate de ruşi şi deci să fie gata să-i înlocuiască. Între 2-3 noiembrie încep manifestările de revoltă a trupelor ruse ce trebuie înlocuite cu trupele române. La 17 noiembrie 1917 Regimentul 5 călăraşi primeşte ordinul să plece la Cudalba, cu caii la mână. Bateria de artilerie rusă care era în sprijinul nostru şi care prin focul ei continuu ne era de un real folos s-a retras de pe front la Cudalbi, fără niciun ordin. Consumul de muniţii al acestei baterii fusese nelimitat, spre deosebire de artileria noastră care trebuia să raporteze, pentru fiecare proiectil tras, obiectivul şi rezultatul obţinut. Se pare că un singur obuz costa 6000 lei.
La Cudalbi soldaţii ruşi au părăsit tunurile, caii şi hamurile pe care le-au dat trupelor noastre pe o sticlă de vodcă. Au plecat pe jos, pentru a se îmbarca la tren. Situaţia ofiţerilor ruşi era foarte grea şi foarte mulţi au fost degradaţi sau omorâţi. Revoluţia era în toi şi pentru ei războiul luase sfârşit şi alianţa noastră trădată. Ţarul a fost detronat şi Rusia s-a lăsat guvernată de un guvern revoluţionar care a încheiat un armistiţiu cu inamicul. În ţară trupele ruse circulau pe toate trenurile şi nu se gândeau decât la jaf, viol şi la dorinţa de a împinge şi România la revoluţie. […] Altfel, au fost suspendate toate ostilităţile de pe frontul românesc. Regimentul 5 călăraşi rămâne în zona de refacere la Cudalbi, cu ordinul de împiedicare a devastărilor şi a propagandei la care se dedau trupele ruseşti dintre Siret şi Prut.
La 23 noiembrie 1917 se suspendă ostilităţile şi la 26 noiembrie se încheie armitiţiul pe frontul român, dintre trupele ruso-române şi cele germane, austro-ungare, turce şi bulgare.”
[Înregistrare realizată de familie în 1979, donată Arhivei de istorie orală în 1995; consultant ştiinṭific prof. dr. Corneliu Andonie, muzeograf la Muzeul Militar Naṭional]
