Istoria Războiului pentru Întregirea României consemnează câteva bătălii mari în sectorul Oituzului: două în campania 1916 – în zilele de 11-27 octombrie şi 10-15 noiembrie – şi una în campania anului următor, în luna august. În 1917 sectorul Oituzului era foarte bine întărit de duşman, aici erau cele mai bune trupe germane. Ţinta atacurilor lor era ruperea frontului românesc, ocuparea Oneştiului, mai apoi a oraşului Târgu Ocna şi a întregii văi a Trotuşului. Ofensiva austro-germană începută la 8 august a fost foarte puternică. A continuat în zilele următoare, luptele din 11 august fiind extrem de sângeroase, pentru că românii nu se lăsau nici ei mai prejos.
În dimineaṭa de 12 august atacurile inamicului păreau mai slabe. Raportul de forṭe începuse să se schimbe, puterile germanilor slăbeau, în timp ce ale noastre sporeau. Comandamentul aştepta sosirea grănicerilor pentru o contraofensivă care să scoată inamicul definitiv din luptă în această zonă. Comandantul Armatei a II-a, generalul Alexandru Averescu, a hotărât un contraatac în sectorul Târgu Ocna, la Cireşoaia, cota 772, unde situaṭia era mai grea. După o pregătire de artilerie, românii au atacat, la 5 după amiaza, susṭinuṭi de o divizie rusă. Patru ore mai târziu vârful Cireşoaia era ocupat, iar în noaptea aceea toate înălṭimile din jur (Măgura, Vrânceanu, Cuprianu, Grohotişu) au fost ale noastre.
13 august, ora 5 dimineaṭa. Artileria românească a început din nou focul, pentru ca două ore mai târziu să pornească la atac şi infanteria. Luptele au durat toată ziua, iar seara austriecii au atacat cu violenṭă aripa noastră dreaptă, silind Regimentul 27 să se retragă, urmat de Vânătorii de munte care au părăsit vârful Cireşoaia. Era nevoie de ajutoare. Grănicerii care sosiseră în mare parte nu erau în formaṭii complete şi nici nu primiseră încă muniṭiile de împrospătare. Colonelul Cantacuzino, comandantul Brigăzii de grăniceri, a încercat să obṭină o amânare a intrării lor în luptă, dar generalul Averescu a fost de părere că atacul trebuia să se dea simultan, împreună cu grănicerii. În jurul orei 8 dimineaṭa trupele de grăniceri au intrat în luptă. Două batalioane au înaintat – se spune că într-o ordine desăvârşită – până la reṭelele de sârmă inamice, dincolo de pârâul Curiṭa. Toată ziua au încercat să le cucerească, pentru a ajunge mai departe, în tranşeele duşmane. La 6 seara dădeau un al şaselea atac, după ce primiseră alături încă două batalioane, dar atacul nu au reuşit. Mulṭi dintre ai noştri au fost seceraṭi: ofiṭeri, căpitani, comandanṭi de companii – morṭi – şi aproape 1200 de soldaṭi – morṭi şi răniṭi. Atunci, la asaltul Coşnei şi-a aflat moartea şi sergentul grănicer Constantin Muşat. Figura acestui om merită menṭionată, pentru că este un exemplu emoṭionant de înṭelegere a ceea ce înseamnă datoria către ṭară.
Constantin Muşat se născuse în 1890, într-un sat din judeṭul Ilfov. Până să fie încorporat în armată, în 1912, fusese în satul lui croitor, meserie pe care o învăṭase la Bucureşti. La intrarea în război a fost concentrat într-un regiment de grăniceri. În campania din 1916, pe când era comandant de grupă în Batalionul I, Regimentul 2 grăniceri, a luat parte la ofensiva din Transilvania şi la luptele de pe Valea Oltului, unde a căpătat răni uşoare. Mai greu i-a fost în bătălia de la Râpa Roşie, în Vrancea, unde a fost rănit grav de o schijă. Ca să-l salveze, i-au amputat antebraṭul stâng. Urma să fie clasat, dar Constantin Muşat şi-a manifestat dorinṭa de a se întoarce la unitatea sa, pe front, ca să fie de folos – chiar numai aşa, cu o singură mână – aruncând grenade.
După ce a stat în refacere la Iaşi, în iarna anului 1916/1917, Constantin Muşat a fost reîncadrat în batalionul în care luptase. Acum era caporal, fusese avansat pentru vitejie, iar în campania din vară a fost cu regimentul lui de grăniceri la Oituz. Acele lupte sângeroase din 13 august 1917 de la Caşin au fost ultimele la care a participat caporalul Muşat. A murit la datorie, fiind unul dintre vitejii care au oprit înaintarea trupelor germano-austriece pe Trotuş şi au împiedicat ocuparea Moldovei. Trupul său a fost adus de pe câmpul de luptă şi înmormântat în cimitirul eroilor din Bogdăneşti, judeţul Bacău.
După încheierea războiului, povestea impresionantă a grenadierului Constantin Muşat s-a înscris în seria povestirilor eroice ale românilor. Figura sa a fost imortalizată în 1919 de sculptorul Ion Dimitriu Bârlad care a realizat o statuetă intitulată Ultima grenadă, care a constituit modelul a trei statui din bronz făcute la recomandarea Ministerului de Război. Statuile au fost aşezate în oraşele Brăila, Bârlad şi Buşteni.
