Pentru români, campania din 1917 se deosebeşte fundamental de cea din 1916, atât din punctul de vedere al împrejurărilor strategice, cât şi al mijloacelor de luptă · în 1917 frontul român face parte din frontul european, este un sector al acestuia · armata română este o unitate din ansamblul european · românii luptă cu mijloace tactice şi tehnice moderne, egale cu ale aliaṭilor lor · soldaṭilor noştri li se recunosc calităṭile naturale cu care sunt înzestraṭi · ostaşii sunt acum luptători mai căliṭi sufleteşte şi trupeşte, mai conştienṭi şi mai înflăcăraṭi pentru apărarea ṭării.
Generalul Titus Gârbea (1893-1998) era sublocotenent de artilerie în Marele Război, în luptele de la Gorj, Câmpu Mare şi Podul de peste Jiu. În campania din 1917 a făcut parte din Grupul de comandă din Brigada 15 artilerie, din Divizia 15 comandată de generalul Paul Angelescu. A fost avansat atunci la gradul de locotenent. În al Doilea Război Mondial avea să fie ataşat militar la Berlin, la Stockholm și Helsinki, iar în martie 1944 avea să devină şeful Misiunii Militare Române la OKW (Înaltul Comandament al Wehrmachtului) și OKH (Înaltul Comandament al Armatei de Uscat). Informaṭiile pe care le-a primit atunci, în 1944, de la Mackensen fac foarte preṭioasă mărturia sa despre Primul Război Mondial.
„Am cunoscut în Germania, fiind eu acolo oficial, ataşat militar, colonel, am cunoscut pe generalul von Mackensen. Este acest vestit general care ne-a cucerit pe noi în 1916, iar în marea bătălie care s-a dat pentru Bucureşti în 1916, noiembrie 1916, eu am fost printre luptătorii cei mai mici, dar cei mai vajnici, în luptele care au fost înfrânte de Mackensen şi a trebuit să ne retragem. Eu aveam atunci comanda unei baterii, eram ofiţer numai de un an. Comandantul de regiment al nostru, un mare patriot, a murit în timpul războiului, a murit între tunurile lui, împreună cu un grup de ofiţeri, alţii au fost luaţi prizonieri şi duşi prin Germania şi prin Bulgaria, unii la Turtucaia, alţii pe Dunăre. Eu am luptat pe Dunăre, în Dobrogea şi din Dobrogea, prin Brăila, am fost trimişi eu, unitatea mea, am fost trimis tocmai la Petroşani, pe Valea Jiului. Şi de acolo, luptă după luptă, pe Jiu, pe Olteţ, pe Olt, pe Neajlov, până în Moldova şi nu mai aveam nici un proiectil. Este penibil să ai un material excelent – aveam nişte tunuri, o frumuseţe! Grele, unul s-a răsturnat peste mine din cauza bombardamentului şi m-a rănit la picior, sufăr şi acum. Nu se mai cunoaşte decât cicatricea şi durerile care din când în când mă săgetează…
Şi la o mare sărbătoare naţională, erau 50 de ani de viaţă ai lui Hitler, mare sărbătoare, corpul diplomatic şi mai ales ataşaţii militari, în uniformă au fost invitaţi şi am luat parte. Alături era tribuna veteranilor în care era generalul von Mackensen. Şi când a auzit Mackensen că eu sunt acolo, ataşat militar român, din România unde el a fost doi ani de zile – mai mult chiar! – a ţinut ca să mă vadă. M-am dus, m-am prezentat, iar noi, Corpul ataşaţilor militari, […] i-am dat un prânz mare, o mare agapă, la care el a venit cu multă plăcere, ca veteran vechi. Şi la dreapta noastră era decanul nostru care era un suedez, iar în stânga eram eu care am fost animatorul acestei agape. Şi el mi-a povestit: <Domnule, când m-am retras din Bucureşti, după armistiţiu, şi m-am angajat pe Valea Oltului Superior, pe la Alba-Iulia, noi mergeam către Cluj ca ne întoarcem în Germania – erau armatele care se tărăgănau încet-încet, triste şi amărâte – am văzut şi m-a izbit contrastul între populaţia plină cu drapele – nici nu ştiam ce fel de drapele sunt! – şi cântând fel de fel de cântece. Şi contrasta cu tristeţea armatelor mele. Mi s-a spus că sunt românii din Transilvania care formează majoritatea acestei provincii care a fost la origine românească, prin înaintaşii vechi>, daco-romanii care erau înaintaşii noştri, <daco-romanii, proveniţi din alţii şi mai vechi care erau tracii, pe care istoria i-a înregistrat. […] Am citit că dacii ăştia au fost nişte luptători extraordinari, au rezistat romanilor care au venit cu toată armata lor, din toate oceanele şi din toate continentele lor şi cu chiu cu vai i-au bătut, pentru că aceştia erau nişte luptători care se aruncau în foc, fără frică de moarte! Şi eu care am fost în România şi care am luptat cu românii în 1916, când am învins şi am crezut că a dispărut armata română, că nu mai există în 1917… când trebuia să fac un nou efort şi să cuceresc şi restul din România şi să mă avânt în Rusia, către Odesa, eram convins că armata română a dispărut, că armata română nu mai există, dar când a început bătălia de la Mărăşeşti, cu lupte grele şi la Mărăşti şi la Oituz şi pe Valea Oltului şi peste tot, mi s-a spus că asta este armata română; eu, care aveam convingerea că armata română a dispărut, armata română înviase ca pasărea Phoenix din cenuşa ei! Şi acum, când mă retrăgeam şi vedeam această populaţie românească aşa de entuziasmată, au pierdut războiul, dar se bucurau, pentru că toţi se gândeau acum că se vor uni cu românii de la Bucureşti…> Şi el, mai departe, a zis: <Urâtă politică am făcut noi, că ne-am dat de partea celor care erau împilatori, cum erau ungurii şi, cu atât mai mult am regretat această politică a noastră, cu cât românii îmi deschideau drumul şi nu mi-au făcut nici o dificultate în retragerea mea; ungurii, aliaţii noştri, din contră, erau comuniştii la putere, venise Béla Kun, a pus mâna pe mine şi pe tot comandamentul meu, ne-a legat pe unii, ne-a suit în vagoane fără ferestre şi ne-a trimis peşcheş aliaţilor, la Salonic unde am mai stat un an de zile în captivitate.>
Şi atunci [deci acestea erau] reflecţiunile lui: <Românii, care ne-au fost adversari, ne primeau în Transilvania şi ne făceau loc ca să trecem către Cluj şi către Budapesta, să mergem la Berlin, acasă la noi…>”
[Interviu de Mariana Conovici, 1993; consultant ştiinṭific prof. dr. Cornel Andonie, muzeograf la Muzeul Naṭional Militar]
