În 2003, UNESCO recunoştea celebrarea Zilei Morţilor, Día de Muertos, specifică spaţiului cultural mesoamerican, drept „o capodoperă a Patrimoniului Oral Intangibil al Umanităţii”, iar mai târziu, în 2008, înscria ceremonia în lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanităţii. Forul internaţional îşi motiva decizia subliniind că „sărbătorile precolumbiene dedicate morţilor sunt profund înrădăcinate în viaţa culturală a populaţiilor indigene, iar fuziunea dintre ritualurile religioase prehispanice şi sărbătorile catolice permite apropierea a două universuri, cel al credinţelor indigene şi cel al unei viziuni asupra lumii introduse de europeni în secolul al XVI-lea”.
Principalele civilizaţii reprezentative ale ariei culturale mesoamericane, aztecii, mayaşii şi toltecii, aveau rânduite solemne ritualuri dedicate cultului strămoşilor şi al marii treceri în lumea cea nevăzută, în care îşi au originea şi ceremoniile specifice Zilei Morţilor, prin care supravieţuieşte viziunea despre cosmos a acestor populaţii, pentru care moartea nu avea conotaţiile morale introduse mai apoi de creştinism. Datând din era precolumbiană, respectată şi răspândită cu precădere în Mexic, dar şi în America Centrală, pentru a onora memoria celor dispăruţi, Ziua Morţilor este marcată, în principal, pe 1 noiembrie, când se asociază şi cu sărbătoarea catolică a Tuturor Sfinţilor, urmată de ziua de Pomenire a Tuturor Credincioşilor Răposaţi, pe 2 noiembrie, iar în unele locuri, cum ar fi Guatemala, începe de la 31 octombrie. Oricum, în vremurile moderne, tăvălugul comercial a decalat datele, în unele regiuni pornind festivaluri, marşuri, carnavaluri, conferinţe, dezbateri publice, târguri de produse specifice, cu multe zile înainte.
Cu sute de ani în urmă, aztecii invitau spiritele rudelor decedate să li se alăture în aceasta zi specială, folosind acorduri muzicale şi incantaţii, lumanări şi flori galbene, menite să îndrume spiritele spre locul din care au plecat, iar în unele zone, ceremoniile închinate sufletelor durau şi o lună întreagă. În secolul al XVI-lea, când conchistadorii spanioli se răspândeau pe continentul nou descoperit, aduceau cu ei şi sărbătorile catolice, iar tradiţiile au ajuns să se întrepătrundă şi să se contopească într-o alchimie culturală.
În Mexicul cârmuit odinioară de neînfricatul Montezuma al II-lea, ultimul conducător independent al Imperiului aztec, în afara festivalurilor şi a carnavalurilor cu măşti specifice, nelipsită este, în această zi, tradiţionala ‘pan de muerto’, o pâine pentru cei morţi, despre care se spune că a început să fie coaptă, în formă de inimă, pe vremea când spaniolii au interzis ritualurile ce implicau sacrificii umane; cronicile vremii relatează că sacerdoţii extrăgeau inima celui sacrificat pentru zei, o acoperau cu amarant şi o mâncau. O altă variantă ar fi că pâinea simbolică ar fi apărut după cucerirea Lumii Noi, legată fiind de euharistie, forma rotundă predominantă în vremurile moderne simbolizând ciclul vieţii şi al morţii. Este o pâine îndulcită, cu ouă, unt şi margarină, îmbogăţită cu seminţe de anason, apă de flori de potocal sau suc de portocale, ornată cu aluat în formă de craniu în centru şi de oase în lateral, dispuse pe linia unei cruci, sugerând totodată cele patru puncte cardinale. O semnificaţie aparte o are, în această zi, altarul pe care fiecare familie îl amenajează acasă, decorându-l cu fotografii ale celor pierduţi, cu gălbenele, fructe, pan de muerto, candele, cranii din zahăr (calaveras), toate aşezate într-o rânduială strictă. Ofrandele aduse la aceste altare cuprind obligatoriu cele patru elemente ale vieţii – pământul, apa, focul şi aerul, cu ajutorul cărora se realizează mijlocirea dintre lumea celor vii şi a celor fără de trup. Altarele cu două nivele reprezintă roadele pământului şi binecuvântările cerului, cele cu trei nivele, cerul, pământul şi lumea de dincolo sau, uneori, purgatoiul. Impresionant este altarul cu şapte nivele, însumând treptele pe care le are de străbătut sufletul pentru a ajunge la locul său de odihnă, fiecare treaptă fiind acoperită cu şervete de pânză, ghirlande din hârtie colorată şi covoraşe împletite din foi de banan şi de palmier. Craniile din zahăr au şi un corespondent literar, „calaveras literarias”, rime ironice şi comice, un soi de epitaf burlesc, apărute în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, menite să critice cu umor lumea celor vii, amintindu-le acestora de normele morale.
Şi în cultura guatemaleză viaţa de apoi este intens onorată, aspect vizibil mai ales în cimitirele din această ţară central-americană, unde se păstrează pregnant ritualuri precreştine, localnicii celebrând viaţa şi moartea la fel ca străbunii lor. În Guatemala, cufundaţi în tradiţiile lor mayaşe, localnicii vopsesc mormintele înaintaşilor într-o armonie de culori vibrante, cu o simbolistică aparte. Mormintele albe, simbolizează, în general, puritatea şi pot indica faptul că acolo odihneşte un preot; locul unde odihnesc osemintele unei mame poate fi vopsit în albastru intens, pentru a simboliza protecţia; albastrul deschis le este atribuit băieţilor, iar rozul, fetelor; bunicilor le este rezervat galbenul, pentru ca soarele auriu să apere lumea; altele sunt verzi, roşii, violet, în funcţie de culoarea preferată a celui decedat şi ca o modalitate de cinstire a memoriei sale. Cunoscute cimitire astfel ‘înveselite’ sunt la Solóla, Xela (sau Xelajú, o prescurtare de la Quetzaltenango) şi, mai ales, la Chichicastenango, devenit o adevărată atracţie turistică.
La o altitudine de aproape 2.000 de metri, flancat de văi largi şi culmi muntoase, oraşul Chichicastenango, unde majoritatea populaţiei este formată din indigeni mayaşi, are un cimitir cu morminte divers colorate, unde se practică ritualurile specifice Zilei Morţilor, un moment în care lumea celor vii şi cea a celor plecaţi se întrepătrund, spiritele amestecându-se cu cele de pe pământ. Împletind credinţele mayaşe cu cele catolice, rămase de la conchistadorii spanioli, guatemalezii încep comemorarea la 31 octombrie, spre deosebire de vecinii lor mexicani, care o păstrează pe 1 sau 2 noiembrie, în funcţie de regiune. Se organizează cu acest prilej adevărate festivităţi, cu mâncare, băutură, lumânări, focuri de artificii şi reuniuni pentru comemorarea celor decedaţi. Datând din era precolumbiană, ritualurile mayaşe de preacinstire a strămoşilor se îmbină la mica biserică Santo Tomas din Chichicastenango, datând din 1540, cu tradiţiile catolice ale Zilei Tuturor Sfinţilor. Pe scara sa cu 20 de trepte simbolizând fiecare dintre cele 20 de zile ale lunii din calendarul mayaş, localnicii urcă purtând ofrande pe care le lasă la altar. De Ziua Tuturor Sfinţilor, la 1 noiembrie în calandarul catolic, cimitirul devine locul central spre care localnicii gătiţi în veşminte colorate se îndreaptă, pentru a curăţa şi aranja mormintele, împodobindu-le cu flori, apoi întinzând mese cu bucatele preferate ale celor dispăruţi. O altă tradiţie este consumul unui preparat specific, pregătit numai în această zi, fiambre – o salată rece, cu până la 50 de ingrediente, între care carne de diverse feluri, inclusiv peşte, porumb, sfeclă şi ceapă murate, diverse brânzeturi, măsline şi specificele flori de pacaya. O atracţie specială a acestor zile este şi ridicarea de uriaşe zmee colorate, cu mesaje scrise pe ele, pentru a putea comunica în acest fel cu cei dragi pe care nu îi mai pot avea alături. Tot în Guatemala are loc şi un festival al zmeelor, la Santiago şi Sumpango, în amintirea celor decedaţi, dar şi ca o competiţie între cei vii, la care se alege cel mai frumos zmeu, care pluteşte cel mai mult timp.(Cristina Zaharia)
