Fiecare relaţie are un aport la formarea sau la deformarea noastră, iar o relaţie nesănătoasă ne impiedică să fim autentici. Relaţiile sănătoase sunt din ce în ce rare, deoarece oamenii se gândesc mai mult la ei, la interesele lor, la nevoile lor şi nu mai au timp sau dispoziţie să le asculte şi pe ale partenerilor.
În opinia psihologului Lenke Iuhos, greşeală cea mai frecventă pe care o fac majoritatea oamenilor este să îşi formeze mental imaginea partenerului ideal, iar atunci când vor cunoaşte pe cineva să-l compare cu acea proiecţie. Abia de atunci încolo vor apărarea problemele de relaţionare, deoarece partenerul real va avea defectele lui în comparaţie cu partenerul ideal. La început, pentru a nu-şi subestima puterea de a decide corect, persoana în cauză va încearca să nu ia în seamă aceste discrepanţe, se va autominţi, iar în timp toate aceste frustrări autoinduse vor escalada până în punctul în care îi vom pedepsi pentru că nu sunt perfecţi: unii devin agresivi, alţii joacă rolul de victime, alţii sunt absenţi în propria relaţie, alţii caută vieţi paralele etc. Astfel de tipuri de comportamente dau naştere la diferite tipuri de abuzuri, nu atât fizice, cât mai ales emoţionale.
Abuzul emoţional poate fi mai grav decât cel fizic
“Abuzul emotional este o realitate trimisă dintr-o generaţie în alta, în zilele noastre tolerată încă în tăcere. Nu se vorbeste despre ele crezând că sunt mai uşoare decât abuzurile fizice şi se poate trăi cu ele. De foarte multe ori ne întâlnim cu abuzul emoţional în familie, în cuplu, în relaţia cu părinţii, părinţii în vârstă abuzaţi de copii lor adulţi, situaţii în care suntem abuzaţi la serviciu de colegi, de şefi etc.”, explică psihologul Lenke Iuhos.
Situaţia de abuz emoţional este cea în care o persoana umileşte (“nu esti bun de nimic”), privează de drepturile emoţionale (“nu te plânge”), ceartă, critică într-un mod foarte agresiv („nu pot face nimic din cauza ta”, cu alte cuvinte are nişte manifestări prin care persoana abuzată începe să se indoiească de ea însăşi.
Persoanele abuzate ajung să nu mai conştientizeze pericolul
“Persoana abuzată se simte foarte neînsemnată, foarte vinovată, caută să repare lucrurile într-un mod sau altul, începe să creadă că nu are nevoie de respect, se îndoieşte de sănătatea sa mentală, abandonează acele comportamente de grijă proprie a echilibrului emoţional. Victimele abuzului emoţional de multe ori nu conştientizează ce se întâmplă cu ele, chiar o viaţă întreagă trăiesc aşa căci li se pare o normalitate şi astfel tolerează abuzul, pentru ca sunt deja familiarizaţi cu el chiar din copilărie. Acest lucru este cauzat de faptul că nu ştiu ce înseamna dragostea fără jigniri, fără ironii, fără glume proaste, fără descurajare, fără umilire, fără stres etc.”, spune psihologul Lenke Iuhos.
Specialistul afirmă că abuz emotional comite acea persoana care nu are o empatie suficienta cu emotiile celuilalt. Cel care raneste nu constientizeaza ce simte cealalta parte.
Cel care abuzează îşi alege bine … “victima”
De regulă, persoanele care au predispoziţie mai mare către a abuza emoţional (deci care au fost şi ei abuzaţi emoţional în copilărie) îşi aleg foarte bine partenerul de cuplu, deoarece vor să deţină mereu controlul. “Victima” va fi o persoană vulnerabilă, care seamănă cu eul lui din copilărie, din tinereţe, îşi va alege o persoană care îşi exteriorizează des defectele astfel încât să găsească mereu motive de nemulţumire. “Aceste perioade de abuz sunt ciclice, deoarece abuzatorul nu va adopta acest tip de comportament non stop. Va trece printr-o perioadă intensă în care-şi va abuza partenerul, apoi se va potoli şi totul va deveni la normal, apoi va mai continua o nouă serie de abuzuri emoţionale. Va şti mereu când să se oprească astfel încât să nu depăşească o limită a suportabilului, va relua o perioadă de calmitate, iar apoi îşi va continua tirul de insulte asupra partenerului. Pentru că nu a dus niciodată abuzul la extrem, partenerul are tendinţa de a ierta sistematic aceste crize în cuplu, va acorda de fiecare dată o nouă şansă, iar suferinţa se va amplifica de la an la an”, menţionează psihologul Lenke Iuhoş.
Cum să creştem copiii să nu devină adulţi abuzaţi?
Întrucât patternul comportamental al celui care abuzează se dezvoltă încă din copilărie, psihologul Lenke Iuhoş ne oferă câteva sfaturi despre cum să ne creştem copiii astfel încât să nu devină adulţi abuzaţi.
- Un copil crescut puternic este copilul crescut cu sentimentul de valoare personală. “Dacă vom creşte un copil puternic, acesta se va simti un om iubit pentru ceea ce este el cu valorile şi defectele lui. Nu va fi valoros pentru că ia note bune la şcoală sau pentru că îşi ascultă părinţii, ci va avea încredere în el în orice face. În momentul în care copilul creşte, căldura iubirii necondiţionate, care nu exclude disciplina, învăţarea, exersarea unor activităţi de viaţă, acesta devine empatic, iubitor, atent la valorile lui şi ale celor din jur. Un copil puternic, dacă va fi atacat la valorile sale personale, nu se va lăsa jignit, devalorizat sau umilit. El îşi va proteja valoarea singur, căci ştie că în depărtare e respectat şi iubit”, explică psihologul Lenke Iuhos.
- Un copil crescut cu resurse este un copil care face faţă abuzului mult mai bine. “Resursele reprezintă puterea noastră interioară de a ne ridica in ciuda dificultăţilor, chiar şi după ce ai fost rănit foarte puternic. Un copil care ştie ce poate să facă şi care sunt abilităţile lui cele mai înalte, care conştientizează că mai are multe de învăţat şi de descoperit în viaţă, care ştie când e momentul să ceară ajutorul şi când se poate descurca independent, va avea întotdeauna un pilon de sprijin, va fi mereu ancorat bine în realitate, va fi prezent în societate, va comunica sănătos atât cu adulţii, cât şi cu copiii”, explică psihologul Lenke Iuhos.
- Un copil expus la diferite situaţii de viaţă va fi mai greu de păcălit. “Trebuie să le dăm voie copiilor noştri să se confrunte cu diferite situaţii din viaţă astfel încât să capete experienţă şi să înveţe cum să gestioneze singuri diferite situaţii. Desigur, totul trebuie asistat şi monitorizat de părinte, dar un minim de autonomie trebuie să-i oferim”, conchide psihologul Lenke Iuhoş.
