Începuturile radiodifuziunii în România
22 decembrie 1927: Jurnalul Consiliului de Miniştri declară constituită Societatea de Difuziune Radiotelefonică din România · 17 ianuarie 1928: se ṭine Adunarea generală de constituire a SDRR · 7 aprilie 1928: Societatea comandă firmei Marconi un post de emisie de 12 kW · la 1 noiembrie 1928 se produce prima emisiune oficială, din sediul Societăţii (Strada Fântânii), cu un emiţător de 400 W, pe o lungime de undă de 401,6 m · prima emisiune cuprinde: un cuvânt de deschidere rostit de preşedintele Societăṭii, prof. Dragomir Hurmuzescu; un buletin de ştiri; informaṭii meteorologice; o conferinṭă ṭinută de Horia Furtună despre Poezia populară română · în 1930 apar radio-reportajul şi radio-interviul · în 1932 se inaugurează studioul mare din sediul Societăṭii, construit de arhitect G.M. Cantacuzino şi inginer Liviu Ciulei (tatăl regizorului) · la Conferinṭa de la Lucerna din 1933 se repartizează României lungimea de undă de 1875 m · la 1 ianuarie 1936 este pus în funcṭiune emiṭătorul de 150 kw putere de la Bod · 8 octombrie 1939: se dă în folosinṭă postul Radio Basarabia, la Chişinău, cu o putere de 20 kw (va fi ocupat şi devastat de sovietici după pierderea Basarabiei, în vara lui 1940) · 2 noiembrie 1941: se dă în folosinṭă postul Radio Moldova de la Iaşi, de 5 kW · 23 august 1944, ora 22.25: se transmite proclamaṭia regelui către ṭară şi declaraṭia guvernului, în care sunt anunṭate schimbările politice · 24 august 1944, ora 16.20: clădirea din Strada Berthelot este distrusă de bombardamentul aviaṭiei germane · Radioul începe să emită din clădirea Liceului „Sfântul Sava”, dintr-un studio improvizat · după instaurarea primului guvern cu comunişti (6 martie 1945) încep „epurările”, destituirile de personal, în şedinṭe violente.
Ion Florea (1902-1995), inginer licenṭiat în ştiinṭe fizico-chimice la Universitatea din Bucureşti, a fost unul dintre cei mai apropiaṭi colaboratori ai lui Dragomir Hurmuzescu, „părintele radiofoniei româneşti”. El însuşi s-a devotat dezvoltării comunicării prin unde radio, într-o vreme în care românii se aflau la începutul acestei experienṭe extraordinare pentru omenire. Între cele două războaie mondiale inginerul Ion Florea s-a afirmat şi ca publicist, a scris numeroase articole în revista Radiofonia, apoi în toate celealte publicaṭii oficiale ale Societăṭii de Radiodifuziune (Radio Adevărul, Radio România, Radio), iar în 1934 a înfiinṭat propria revistă săptămânală, Radio Universul, care a apărut regulat timp de 11 ani, până când s-a instaurat guvernul comunist. Pentru că era recunoscut ca bun specialist, a fost numit în 1938 să conducă o comisie de atestare profesională într-o meserie nou apărută pe atunci în nomenclator, aceea de radiotehnician. Activitatea publicistică la care se adaugă cea ştiinṭifică – cu două invenṭii: antena universală de recepṭie (1938) şi sistemul de alimentare a lămpilor electronice cu ajutorul curenṭilor termoelectrici (1938) –, precum şi colaborarea cu firmele Telefunken şi Siemens l-au făcut cunoscut nu numai în ṭară, dar şi peste hotare.
Astăzi puṭini români mai ştiu cine a fost Ion Florea şi ce rol a avut acest specialist entuziast în dezvoltarea radiofoniei româneşti. De aceea ni se pare potrivit să îl readucem în memoria colectivă acum, când aniversăm 89 de ani de la înfiinṭarea primei societăṭi de radio din ṭară. O vom face folosind un document de mare valoare: un interviu cu inginerul Ion Florea, acordat redactorului Ana Negru în 1994. Interviul se păstrează la Arhiva de istorie orală Radio România. Vă oferim câteva fragmente din transcrierea lui şi un fragment audio.
Primul emiṭător din ṭară
„Anul 1927 este o dată importantă în istoria radiodifuziunii române. Specialiştii Institutului de Electrotehnică, îndrumaţi de profesorul Emil Petraşcu, au realizat în laboratorul acestei şcoli primul emiţător român cu putere de 200 W, pe unda de 200 m. Pentru prima oară văzduhul a fost brăzdat în mod regulat, organizat, de comunicări şi melodii româneşti. S-au perindat prin faţa microfonului, la institut, artişti şi conferenţiari. A fost difuzată muzică românească şi clasică, cu ajutorul dozei electromagnetice sau chiar preluată direct din sălile de concert ale capitalei cu care emiţătorul era legat prin cabluri. Emiţătorul Institutului de Electrotehnică, a cărui activitate a durat trei ani, are meritul că a îngăduit amatorilor din ţară să verifice posibilităţile radiofoniei. […]
Prima încercare de a pune bazele unei societăţi de stat pentru exploatarea undelor electromagnetice a fost făcută în 1926. Ministerul Comunicaţiilor, prin organul său de specialitate Direcţia generală PTT, a lansat o subscripţie publică pentru colectarea capitalului social reclamat de organizarea Societăţii de Radio, mai precis a capitalului efectiv, deoarece aportul statului se reducea la dreptul său regalian pe care îl ceda acestei Societăţi. Pornită pe linie strict birocratică, fără o pregătire prealabilă a publicului care trebuia să-şi golească buzunarele, iniţiativa a eşuat: nu s-a putut strânge capitalul necesar.”
Societatea de Difuziune Radiotelefonică
„În anul 1927 s-a făcut o nouă încercare de a promova ideea înfiinţării unei Societăţi de Radio. Noua iniţiativă a pornit din rândurile grupului de entuziaşti cărora le datorăm primele încercări de radiofonie şi radiodifuziune. Înaltul prestigiu de care se bucura conducătorul şi animatorul grupului, profesorul Hurmuzescu, intervenţiile repetate şi hotărâte ale acestuia pe lângă mai marii zilei au făcut ca de data aceasta demersurile să se încheie cu succes. Graţie unei contribuţii masive, a Băncii Naţionale în special, s-a realizat capitalul social de 50 milioane lei cu care s-a întemeiat, în anul 1928, Societatea de Difuziune Radiotelefonică, sub forma unei regii mixte. Cu această ocazie statul şi-a evaluat dreptul său regalian la 60 % din capitalul social constituit. Legea pentru organizarea şi funcţionarea Radiodifuziunii din aprilie 1936 a adoptat pentru Societate un alt nume: <Societatea Română de Radiodifuziune>. Profesorul Hurmuzescu a fost ales preşedinte al primului Consiliu de Administraţie al Societăţii. O recunoaştere publică a meritelor savantului, a contribuţiei sale hotărâtoare. Recunoştinţa astfel exprimată n-a durat prea mult: în anul următor, 1929, guvernul l-a înlocuit cu un politician complet nepregătit tehniceşte vorbind, însă bine cotat şi notat în cadrul partidului de la putere. Profesorul Hurmuzescu a rămas în continuare preşedintele Comisiei tehnice a Societăţii. […] În Comisia tehnică a Societăţii Radio a pregătit planul de dezvoltare a Radiodifuziunii, pentru o acoperire mulţumitoare a întregii ţări. A continuat acţiunea de propagandă pentru Radio, ajutat de Asociaţia Generală a Radioamatorilor, a organizat demonstraţii, expoziţii, şcoli cu cursuri.”
Lupta pentru lungimea de undă
„Din dezinteresul arătat anterior de conducătorii ţării, rezultase o situaţie inadmisibilă: unda lungă a emiţătorului de la Bod continua să fie utilizată de emiţătorul olandez Huizen, în baza unei repartiţii mai vechi. A fost nevoie de o luptă dârză pentru a obţine, după lungi tratative, un echitabil câştig de cauză. În anul 1936, după Conferinţa de Radio de la Londra din 1934, se ajunsese la un plan acceptabil pentru repartiţia lungimilor de undă. Profesorul Hurmuzescu a prezentat Senatului pentru aprobare acest plan care implica aderarea României la hotărârile radiofonice internaţionale – discuţiile internaţionale urmăreau o cât mai echitabilă repartiţie a lungimilor de undă, pentru o mai raţională folosire a benzilor consacrate radiodifuziunii. Profesorul Hurmuzescu a continuat să prezinte şi să apere interesele româneşti la Conferinţa de Radio ţinută la Varşovia 1936, din nou la Lisabona, Geneva, Cairo”.
Postul de emisie de la Bod, Braşov
„După ce emiţătorul de 12 kW de la Băneasa şi-a început activitatea în 1929, s-a constatat – aşa cum prevăzuseră oamenii de meserie – că programele difuzate nu acoperă întreaga ţară. Problema serioasă care trebuia soluţionată neîntârziat în Comisia tehnică şi-a spus cuvântul fără rezerve: o reţea de emiţătoare regionale, de putere medie, reprezintă singura formulă raţională în măsură să răspundă eficient nevoilor. O simplă privire asupra unei hărţi a ţării noastre, cu relieful pe care îl cunoaştem şi câteva cunoştinţe tehnice elementare, conving uşor pe oricine că poziţia adoptată era justă. Totuşi, pe căi ocolite, mai puţin tehnice şi mai puţin politice interesate, s-a ajuns la ideea emiţătorului unic de mare putere, idee care, înpotriva aşteptărilor, a fost totuşi adoptată.
S-a achiziţionat în străinătate emiţătorul de 150 kW instalat la Bod, un emiţător excelent, furnizat de o mare şi serioasă întreprindere, Marconi. S-a constatat însă, după începerea emisiunilor regulate, că acest emiţător nu poate satisface nevoile întregului pământ românesc şi s-a reluat formula emiţătoarelor regionale. Este singura satisfacţie simbolică şi inoperantă acordată profesorului Hurmuzescu peste ale cărui propuneri se trecuse cu uşurinţă. Atitudinea vădit ostilă din Comisia tehnică în problema reţelei de emiţătoare a fost doar începutul unei serii lungi de şicane. Raporturile savantului cu conducătorii de nivel ridicat politic ai ţării au devenit tot mai încordate şi au culminat la sfârşitul deceniului al patrulea cu înlăturarea sa de la Societatea de Radio. După abdicarea regelui Carol al II-lea s-a revenit asupra acestei regretabile măsuri şi profesorul Hurmuzescu şi-a reluat activitatea la Societate. […]
Pentru completarea tabloului, trebuie să adăugăm că mulţi ani industria românească nu a fost în stare să asigure o bază materială îndestulătoare radiofoniei indigene care a trăit exclusiv din import. S-au adus din străinătate aparate gata construite şi nu totdeauna de calitate mulţumitoare. Au fost importate piesele componente pentru construirea şi întreţinerea aparatelor de emisie şi recepţie. În această ambianţă nefavorabilă, amatorii români au căutat totuşi să ţină pasul cu cei străini, au fost la fel de entuziaşti şi de receptivi, gata şă-şi însuşească noutăţile radiofonice”.
Oamenii…
„Prima echipă de lucru cu care pornise Societatea Radio a fost alcătuită în mare majoritate de absolvenţi ai Institutului [Electrotehnic]. Lista acestora este lungă şi a acoperit toate treptele tehnico-administrative ale Societăţii: cuprindea pe sub-directorul tehnic Emil Petraşcu, pe secretarul general Sorin Betolian, pe inginerii şefi de emiţătoare de studiouri Breazu, Cosma, Georgescu, Bielusici, Necşulea, Demec, Lohan, Băilescu, Gheorghiu, Echim, Coman şi pe autorul acestei prelegeri. Dacă am omis pe cineva, îl rog să mă ierte! Toţi aceştia şi-au însuşit pregătirea şi înclinarea pentru radio-tehnică la Institutul Electrotehnic. Toţi au activat cu râvnă şi cu pricepere şi am făcut ca Societatea Radio, deşi pornită la lucru cu o regretabilă întârziere, să prospere grăbit şi, într-un deceniu, să prindă din urmă alte întreprinderi similare străine.
În ultimul război au avut contribuţia lor pentru partea tehnică a legăturilor radio cu străinătatea, în zilele de pregărire a actului istoric de la 23 august 1944. În ultimele zile ale războiului, în faţa asaltului disperat al trupelor germane s-au purtat eroic. La Bod inginerul Georgescu, împreună cu mica uitate militară a emiţătorului, condusă de un ofiţer temerar, au reuşit să facă inofensiv detaşamentul german, superior ca număr şi bine echipat, cu arme automate şi tunuri, detaşament hotărât să distrugă emiţătorul, la fel ca pe cel din centrul capitalei. Unul dintre tehnicienii Societăţii, inginerul Bonifaciu Hristovici, a plătit cu viaţa prezenţa şi apărarea locului de muncă la sediul Societăţii Radio, în cursul asaltului sălbatic, al bombardamentului aerian german. Un gând bun să păstrăm pentru toţi aceşti pionieri valoroşi ai radiodifuziunii române şi să nu uităm că dascălul în şcoală şi îndrumătorul în carieră a fost profesorul Dragomir Hurmuzescu.”
[Interviu de Ana Negru, 1994]
