La cumpăna dintre secolele XIX şi XX, în tumultul modernismului catalan, începea aventura unui parc emblematic pentru Barcelona, şi ulterior pentru patrimoniul cultural al lumii, recunoscut ca monument artistic în 1969 şi înscris în lista Patrimoniul Cultural UNESCO în 1984. În 1900, când a pornit construcţia parcului Güell, Barcelona era o metropolă modernă şi cosmopolită, unde modernismul se manifesta ca o expresie a dorinţei de renaştere culturală. Pe atunci, un înstărit industriaş, contele Eusebi Güell, îi comanda amicului său arhitect, Antoni Gaudí, proiectul unui complex rezidenţial ferit de obositoarea îmbulzeală a centrului, în zona cunoscută atunci ca Muntanya Pelada, Muntele Pleşuv, astăzi redenumit Muntanya del Caramel. Dorind iniţial să aducă aici splendoarea parcurilor rezidenţiale britanice, Gaudí a denumit proiectul în engleză, „Park” Güell. Opera sa s-a transformat într-o grădină privată, pe care Güell a cedat-o pentru evenimente publice, în 1926, Park Güell devenind o oază de relaxare foarte apreciată de catalani şi de vizitatori deopotrivă.
O sclipitoare salamandră prietenoasă, dar vigilentă, înveşmântată în nuanţe de albastru, galben şi alb, păzeşte intrarea în parcul unde te întâmpină două case ca din turtă dulce, împodobite cu mozaicul specific catalan, numit trencadís, coborâte parcă din basme – una, a vrăjitoarei, purtând deasupra un acoperiş în formă de ciupercă, de unde veghează paznicii, iar cealaltă, a copiilor, fălindu-se cu nişte creneluri înflorate şi cu o dublă cruce în vârful turnului. De la esplanada de acces unduie în forme capricioase o scară dublă, la jumătatea căreia se etalează falnic blazonul Cataloniei, flancat de ziduri şi de creneluri ce formează terase, sub care se deschid două grote. Sala Hipostilă, cu uriaşe coloane dorice ce sprijină terasa principală a parcului, adăposteşte elemente clasice, acoperite cu trencadis alb şi decoruri Art Nouveau, mijlocind întâlnirea dintre Soare şi Lună, şi cele patru anotimpuri. În interiorul sălii, absenţa coloanelor în unele zone creează spaţii ce simulează trei coridoare, ca într-un imens templu, îmbrăţişat de o înlănţuire de bănci decorate cu multicolorul mozaic sclipitor. Marea esplanadă e delimitată de banca ondulată acoperită cu trencadis şi de un zid sprijinit de mari capiteluri amintind de palmierii din jur. Spectaculos este şi turnul roz, La Torre Rosa, acum muzeul Gaudí, vila în care arhitectul a locuit timp de aproape 20 de ani, până la finalul vieţii.
Inspirat de Parcul Guell şi de Grădina Bomarzo, Giardino dei Tarochi, un parc artistic situat în Garavicchio, Toscana, proiectat de artista Niki de Saint Phalle, e păzit de 22 de statui inspirate de jocul de tarot, din oţel şi ciment, acoperite cu ceramică şi fragmente de oglindă şi sticlă spartă, lucind în zeci de nuanţe. În 1955, artista franco-americană era impresionată de parcul lui Gaudí, abia peste aproape 20 de ani începând să prindă contur un proiect propriu, după primirea unui lot de pământ în sudul Toscanei. Încă 24 de ani aveau să se mai scurgă până când publicul urma să se bucure de materializarea visului ei cu gigantice sculpturi acoperite cu mozaic multicolor, reprezentând imagini din jocul de tarot, joc cunoscut încă din secolul al XV-lea în diferite regiuni ale Europei, folosit şi în arta divinatorie. Finalizată în 1996 şi deschisă pentru public în 1998, grădina din Toscana te invită într-o lume suprarealistă îmbogăţită cu citate, mesaje şi gânduri ce te însoţesc de-a lungul unui traseu iniţiatic. Statuile imense, până la 15 metri, descriu figurile Arcanei Majore din Tarot: Magicianul, Marea Preoteasă, Împărăteasa, Împăratul, Marele Preot, Îndrăgostiţii, Faetonul, Forţa, Ermitul, Roata Norocului, Dreptatea, Spânzuratul, Moartea, Echilibrul, Diavolul, Turnul, Steaua, Luna, Soarele, Judecata, Lumea şi Nebunul. Pavilionul de intrare conceput de un faimos arhitect elveţian, Mario Botta, este alcătuit dintr-un zid lung, cu o deschidere circulară în centru, ce pare să sublinieze transferul din lumea reală în cea onirică şi enigmatică a grădinii, spre băncile sinuoase ale sculptorului Pierre Marie Le Jeune, pentru a contempla în deplinătatea sa explozia de culoare şi fantezie. Zona centrală e ocupată de o cadă şi de siluetele unite ale Marii Preotese şi Magicianului. Figura Marii Preotese, cu gura larg deschisă, pare un omagiu adus monstrului Orcus din Parcul Bomarzo. În centrul bazinului circular, unde se colectează apa vărsată din gura ei, se află Roata Norocului, realizată de Jean Tinguely, soţul lui Niki de Saint Phalle. Pomul Vieţii, cu capete de şerpi în loc de ramuri şi cu trunchiul acoperit cu inscripţii e luminat de culoarea intensă a soarelui, simbolizat de o mare pasăre de foc, şi acompaniat de sculpturi mai mici, cum ar fi Moartea, Cumpătarea sau Îndrăgostiţii, realizate la Paris. Grădina de Tarot este o surpriză continuă, o întrepătrundere fabuloasă dintre artă, natură şi spiritualitate. Printre cele mai reprezentative sculpturi ale complexului, o atenţie specială merită, fără îndoială, Împărăteasa, statuia gigantică unde se găsesc un dormitor şi o bucătărie, cu zidurile în întregime acoperite de mii de fragmente de oglinzi veneţiene, unde Niki de Saint Phalle a locuit, pentru perioade lungi de timp, în timpul lucrului. Uriaşă şi opulentă, cu corpul curbat acoperit cu o fantasmagorie de ceramică, această statuie pare a întruchipa mai bine decât orice alta stilul specific al artistei.
În provincia Viterbo, în regiunea italiană Lazio, Sacro Bosco di Bomarzo, mai cunoscut sub numele de Parco dei Mostri, este ca o comoară ascunsă ce aşteaptă să fie descoperită. Numită şi Bosco Sacro Iniziatico (pădurea sacră iniţiatică), grădina Bomarzo este un regat al viselor, un joc continuu al enigmelor şi iluziilor, presărat cu statui de sirene, monştri marini, broaşte ţestoase gigantice, satiri, sfincşi, dragoni, măşti, şi false morminte. În această pădure te simţi catapultat într-o lume fantastică, populată de animale mitologice, de uriaşi monştri de piatră, care, de peste 500 de ani, inspiră frică, surpriză şi uimire. „Voi, cei care intraţi aici, luaţi aminte la ceea ce vedeţi şi apoi spuneţi-mi dacă toate aceste minuni sunt făcute pentru a înşela sau sunt artă pură” – spune inscripţia de pe unul dintre cei doi sfincşi de la intrarea în parcul prinţului Pier Francesco Orsini. „Cine nu e uluit în faţa statuilor de la Bomarzo, acela nu va fi în stare să aprecieze nici cele şapte minuni ale lumii”, scrie pe celălalt sfinx. Un condotier italian luat prizonier, apoi eliberat, prinţul Orsini s-a retras la Bomarzo, unde s-a înconjurat de artişti, dedicându-se, la jumătatea secolului al XVI-lea, creării faimosului parc, conceput de arhitectul Pirro Ligorio, care a proiectat şi faimoasele Grădini Tivoli şi a completat catedrala Sfântul Petru de la Vatican, dupa moartea lui Michelangelo. Parcul Bomarzo, ale cărui enigmatice construcţii şi sculpturi se numără printre cele mai sugestive exemple de Renaştere târzie din Italia, a fost dedicat de fostul condotier memoriei soţiei sale, după dispariţia acesteia. Însă, după dispariţia sa, moştenitorii au abandonat proiectul şi, abia după 400 de ani, o altă familie, Bettini, l-a recuperat şi a început lucrări de restaurare, la jumătatea secolului XX, care au dus la configuraţia păstrată până în prezent. Dintre savanţii şi artiştii din toate timpurile, mulţi şi-au pus întrebări despre intenţiile reale ale prinţului Orsini şi sensurile ascunse diseminate în parc, structurile construite fiind încărcate de simbolism, cu referinţe la mitologie şi la o lume fantastică, un traseu iniţiatic, pe parcursul căruia vizitatorul se strecoară printre statui uriaşe, clădiri suprarealiste, ghidat de inscripţii şi ghicitori ce surprind şi dezorientează. Capul lui Proteu, divinitate greacă a mării, menţionată de Homer în Odiseea, paznic al turmelor de foci ale lui Poseidon, care avea darul de a prezice viitorul şi de a se metamorfoza, poartă aici pe cap un glob cu un castel şi cu însemnele heraldice ale familiei Orsini. O scenă îl reprezintă pe eroul mitologic grec Hercule, ucigându-l cu mâinile goale pe centaurul Cacus, fiul zeului Vulcan. Într-un subtil joc al proporţiilor, pe o imensă broască ţestoasă se sprijină înaripata zeiţă romană Fama, descrisă de Vergiliu. Pegas, calul înaripat, păzeşte o fântână; statuia zeului mării, Neptun, stăpân peste împărăţia apelor, tronează impunătoare. O clădire unică, Casa Pendente (casa înclinată), dedicată cardinalului Cristoforo Madruzzo, prieten cu prinţul Orsini, ascunde o locuinţă construită deasupra unui bolovan, la care se ajunge cu ajutorul unui mic pod. În apropiere se află o statuie a unui Dragon atacat de un câine şi un leu şi Elefantul de război cu care Hanibal, unul dintre cei mai mari strategi militari din istorie, a traversat Alpii. Orcus, un zeu al al lumii subterane, în mitologia clasică, portretizat în arta funerară etruscă în forma unui gigant păros, înfricoşător, e reprezentat în acest parc cu gura larg căscată, ademenind vizitatorii ce se încumetă într-o asemenea aventură să poposească la masa de piatră ce pare să îi stea exact în gât. Având pe buza superioară inscripţia ‘toate gândurile zboară’, monstrul face şi o referire la infernul dantesc: ‘Lăsaţi orice speranţă voi, cei care intraţi aici’, avertizează el, ca o invitaţie la renunţarea la certitudini şi la acceptarea instinctelor autentice. O statuie a zeiţei fertilităţii, Ceres, un nud dormind, păzit de un câine, grupul Echidnei, un monstru pe jumătate femeie, pe jumătate şarpe, mama teribilului câine cu trei capete, Cerber, păzită de doi lei, de asemenea populează atipicul parc construit în vremea Renaşterii, dar care nu reflectă în niciun fel simetria de aur a grădinilor epocii, ci prefigurează pe deplin asimetria manieristă, de care, peste veacuri, aveau să fie atraşi artiştii suprarealişti. Salvador Dalí a fost atât de impresionat de acest parc, încât s-a inspirat din el pentru una dintre lucrările sale vizionare, Le Tentazioni di Sant’Antonio (Tentaţiile Sfântului Anton), din 1946. Şi bunul prieten al artistului catalan, cineastul francez Jean Cocteau, admira „grădina monştrilor”. Poetul suprarealist André Pieyre de Mandiargues a scris un eseu dedicat parcului Bomarzo, iar pictorul olandez suprarealist Carel Willink, care îşi definea stilul drept „realism imaginar”, a folosit câteva grupuri statuare din parc în tablourile sale, cum ar fi ‘Eternul strigăt’ sau ‘Echilibul forţelor’. Povestea prinţului Orsini şi a parcului au devenit subiect de roman pentru aristocratul scriitor argentinian Manuel Mujica Láinez.
Cristina Zaharia, RADOR
