Locuită atât de greci, cât şi de turci (în 1911 turcii reprezentau doar 11% din populaţia totală), Ciprul nu a cunoscut conflicte etnice până în a doua jumătate a sec XX. Dorind independenţa Ciprului şi apoi unirea cu Grecia, în 1955 mişcarea greacă EOKA (Organizaţia naţională a combatanţilor ciprioţi) a început o luptă armată împotriva puterii coloniale britanice. Drept răspuns, britanicii au angajat turci musulmani în poliţie, pe care i-au însărcinat cu represiunea rebelilor. Astfel, ruptura dintre cele două comunităţi s-a accentuat. Doi ani mai târziu, statul turc a încurajat apariţia unei organizaţii similare cu EOKA, TMT (Mişcarea de Apărare Turcă). În 1958, conflictele etnice i-au determinat pe britanici să traseze o linie de demarcare în Nicosia, cele două comunităţi trăind de atunci separate. Respectând dorinţa ciprioţtilor, în 1959 comunitatea internaţioanală a recunoscut independenţa Ciprului. Dar, prin tratatele de la Zurich şi Londra suveranitatea noului stat era limitată: Marea Britanie, Grecia şi Turcia aveau dreptul de a interveni în caz de probleme majore, iar unirea cu Grecia este strict interzisă. Constituţia din 1960 prevedea ca cele două comunităţi (împărţite pe criterii religioase) să se administreze singure; la fel era împărţită şi justiţia. Preşedintele republicii trebuia să fie grec, ales de către greci, iar vicepreşedintele turc, ales de către turci. Acesta din urmă avea drept de veto asupra deciziilor ce priveau apărarea, securitatea şi diplomaţia. În 1963, între cele două comunităţi au izbucnit conflicte sângeroase. S-a încercat o mediere internaţională. România a adoptat o pozitie de neutralitate, recomandând rezolvarea crizei pe calea negocierilor. În acest context a avut loc vizita delegaţiei guvernamentale condusă de preşedintele Consiliului de Miniştri, Ion Gheorghe Maurer, întâi în Turcia (25 – 31.07.1966), apoi în Grecia (31.08. – 3.09.1966). Martor al acestor demersuri a fost diplomatul Vasile Şandru.
Prin toamna lui 1966 a avut loc vizita în Grecia. În epoca respectivă exista o problemă foarte delicată, atât în relaţiile cu Turcia, cât şi în relaţiile cu Grecia: problema Ciprului. Bineînţeles că atât Grecia, cât şi Turcia vroiau să ne atragă cât mai mult de partea lor… Or România avea o poziţie foarte echilibrată în această problemă, fără să favorizăm vreuna din părţi. Noi credeam că problema se poate rezolva pe cale paşnică cu respectarea intereselor ambelor părţi. Între cele două ţări erau asperităţi destul de mari. Vă amintiţi că-n 1955 fuseseră nişte masacre în Istanbul, au avut loc ciocniri… Deci, vizita noastră în Grecia s-a desfăşurat tot într-o atmosferă excepţională. Sigur, grecii erau puţin geloşi pentru că Maurer s-a dus mai întâi în Turcia. Însă vina era a lor, a grecilor! Pentru că ei au tergiversat! Ei se ţineau foarte tare pe poziţie în problema arieratelor financiare! Şi au îngreunat ajungerea la un acord şi, bineînţeles, s-a produs mai întâi vizita în Turcia ceea ce le-a creat o anumită indispoziţie la greci. Însă primirea pe care grecii au făcut-o delegaţiei române a fost excepţional de bună, nu numai sub aspect protocolar!… Premierul Maurer a fost primit şi de Regele Constantin. Şi la convorbiri partea greacă a venit cu un detaşament mare de personalităţi care a apreciat modul în care preşedintele Consiliului de Miniştri român, Ion Gheorghe Maurer, a prezentat viziunea politicii româneşti asupra destinderii, a coexistenţei paşnice, a dezvoltării relaţiilor pe baza principiilor de egalitate, de suveranitate, de independenţă în afara blocurilor militare, despre rolul ţărilor mici şi mijlocii care trebuie să fie active, să nu lase ca toate problemele să fie rezolvate numai de către Marile Puteri.
Cu grecii au fost încheiate atunci un număr de nouă acorduri. S-a adoptat şi un comunicat comun în care sigur au fost discuţii destul de dificile în legătură cu problema cipriotă, dar noi n-am cedat de la poziţia noastră echilibrată. Şi grecii au acceptat până la urmă formulările pentru care am insistat noi. La sfârşitul vizitei a fost un mic episod: ambasadorul nostru de la Atena ne comunicase că urmau să se ţină toasturi atât la dejunul pe care îl oferea primul ministru grec, cât şi la cel pe care urma să-l ofere primul ministru român. Se obişnuia că oaspetele, vizitatorul să ofere şi el un dineu de răspuns. Şi noi trebuia să pregătim textele de discursuri respective, de toasturi de răspuns la dineul oferit de primul ministru grec. Noi am pregătit încă din ţară un text pe care Maurer l-a văzut, l-a acceptat cu nişte amendamente. Pentru toastul de răspuns, Maurer i-a dat sarcina lui [Ion] Fântânaru care era într-un fel… textier al lui. Fântânaru era redactor la Scânteia – dacă nu mă înşel! Şi i-a spus să facă un răspuns pe baza a ceea ce spusese Maurer în convorbirile cu grecii. Eu eram împreună cu colegul [Constantin] Flintan – care era directorul Direcţiei Juridice din Ministerul de Externe şi se ocupase de redactarea acordurilor, tratatelor. Eu mă ocupam de documentele politice. Şi pentru că Fântânaru nu participase la discuţii, noi i-am oferit notiţele, stenograma, ca să ştie ce-a spus Maurer… Le-a luat, a pregătit textul. Programul erau următorul: dimineaţa următoare era prevăzută o rundă de convorbiri; după masă Maurer avea program să viziteze Acropole şi seara era dineu şi a doua zi despărţirea, plecarea spre patrie. Fântânaru s-a dus dimineaţa cu textul pe care-l pregătise şi lui Maurer nu i-a plăcut! Ne-a chemat pe noi, pe [Constantin] Flitan şi pe mine. Maurer nu era deloc zgârcit la vorbe : „Bă! – el aşa vorbea -… L-am rugat pe ăsta să-mi facă un toast, bă! Dar mi-a făcut ceva care n-are faţă! Are numai dos! ” Zice : „Ia, puneţi mâna şi faceţi voi!” Noi, bineînţeles, eram jenaţi pentru că eu pe Fântânaru îl stimam, era un om pe care eu îl apreciam mult, era un ziarist bun, un bun comentator al Scânteii. Şi după spălătura asta ne-am retras şi i-am spus lui Fântânaru: „Vrei să stăm să facem împreună?” „Nu, că-l fac eu, că eu ştiu ce mi-a spus Maurer, ce indicaţii mi-a dat…” Şi eu cu Flitan ne-am dus la convorbiri, că mai era o rundă de convorbiri! Când am venit la prânz, Fântânaru s-a dus iar cu textul! Maurer iar a fost nemulţumit. Şi ne-a chemat pe Flintan şi pe mine şi ne-a zis : „Bă, dacă sunteţi în stare să-mi faceţi un toast, bine! Dacă nu, să vă duceţi dracu’ toţi de aici, că mi-l fac eu singur!” Eu am rămas după masă cu Flintan, nu ne-am mai dus să vizităm Acropole. Maurer vroia să fie ceva scurt şi la subiect! Şi-am făcut împreună cu Flintan un text de o pagină şi jumătate – două, în care am pus accent pe ideile pe care le subliniase Maurer: coexistenţa paşnică ca pandant al revoluţiei tehnico-ştiinţifice şi rolul ţărilor mici şi mijlocii, colaborarea balcanică şi poziţia noastră în problema Ciprului foarte pe scurt.
sursa – „Fototeca online a comunismului românesc”,Cota: 292/1966
Maurer a venit de la Acropole pe la 5-6 …dineul era la 8 seara. I l-am arătat, i-a plăcut până la urmă! Mi l-a dat şi mie, trebuia tradus în limba franceză! Trebuia să-l dăm şi grecilor, că Maurer trebuia să rostească primul şi grecul să răspundă! Trebuia tradus, dactilografiat, aveam un traducător excelent de limba franceză… Plătăreanu… i s-a zis că este zeul limbilor străine, aşa de frumos traducea în franceză!
Până când i l-a dactilografiat…. am întârziat la masă. Toată beleaua era pe capul meu! Am ajuns în sfârşit la sala unde se dădea dineul… Era la cel mai frumos hotel din Atena – „King George”. Şi am ajuns cu câteva minute înainte de a se aşeza lumea la masă! Şi l-am luat pe omologul meu grec Kambiotis ” Dom-le, uite, textul discursului premierului nostru, pentru că am întârziat…” Ăla zice : „Ce discurs?” ” Păi, toastul! Protocolul nostru ne-a comunicat prin ambasadorul nostru că se ţine un toast…” „Nu dom-le, nu se ţine nici un toast! La noi nu se practică să ţinem toasturi la dineul de răspuns! S-a ţinut la început, gata!” Vă închipuiţi că după ce l-am chinuit pe Maurer toată ziua.… să mă duc să-i spun acuma că [nu mai e nevoie de toast]. M-am dus la Corneliu Mănescu [care era ministrul de externe]. Şi i-am spus situaţia. S-a uitat la mine : „Ce-mi spui mie, mă?! Du-te şi spune-i lui Maurer!” Cum să mă duc să-i spun lui Maurer? Intram în pământ! Şi l-am luat iarăşi pe grec, pe Kambiotis, care era atunci director în minister… şi i-am spus : „Dom-le, nu se poate! Premierul nostru vrea să ţină un toast! Aici nu mai e nici o chestiune de protocol sau de respect faţă de gazde….” Şi ăsta : „Dom-le, bine, dă-mi-l să vedem, să discut cu primul ministru!” Între timp s-a aşezat lumea la masă! Se mânca. Kambiotis când a văzut textul pe care l-am dat noi s-a luat cu mâinile de cap: „Primul ministru al nostru nu e pregătit, nu i-am făcut nimic şi ăsta n-o să se priceapă să dea un răspuns la toast aşa cum e ăsta al d-lui Maurer! Ăsta e un toast de nivel foarte înalt!” Zic: „Dom-le, fă ce ştii!” S-a dus, i l-a dat. Primul ministru [Giorgios] Papadopoulos l-a citit o dată, de două ori şi a dat din cap. Eu n-am mâncat nimic! Eram cu ochii pe el să vedem ce se întâmplă. Care e reacţia? A dat din cap şi i l-a dat îndărăt lui Kambiotis. Kambiotis mi l-a dat şi zice : „E-n regulă!” Şi-atunci m-am dus şi i-am dat lui Maurer textul. Şi până la urmă totul s-a desfăşurat bine! Şi-am ieşit din încurcătura asta! Însă au fost nişte momente foarte grele. Dacă aţi putea să vă puneţi în pielea mea de atunci!… Însă am fost salvat datorită colaborării colegului grec!
[Arhiva de istorie orală – Radio România. Înregistrare realizată de Mariana Conovici, 1994]
