În politica sa externă, URSS a fost agresivă şi, de cele mai multe ori, rigidă. Odată ce partea sovietică lua o hotărâre, aceasta era greu de modificat, în ciuda argumentelor aduse de cealaltă parte. Diplomaţii străini erau contrariaţi de dificultatea negocierior, chiar dacă discuţiile aveau loc la cel mai înalt nivel. De această realitate s-a convins şi Vasile Şandru, director în Ministerul de Externe – Direcţia I-a (ţările socialiste, Tratatul de la Varşovia şi CAER).
La sovietici mecanismul deciziilor era foarte complicat. Mie mi-a relatat odată partenerul meu de negocieri, Mendeleevici, cum se luau deciziile la sovietici. Era în 1979… era problema rachetelor cu rază medie de acţiune pe care Uniunea Sovietică le instalase şi ameninţau Europa. Asta a suscitat o reacţie foarte dură din partea Occidentului: ei au instalat rachete Pershing care creaseră o situaţie foarte gravă pentru Europa. Noi insistam atunci să se negocieze cu Occidentul, pentru ca Uniunea Sovietică să intre în negocieri pentru a lichida aceste arme. Poziţia sovietică era categoric “Nu! Nici o negociere!”- pentru că Occidentul a hotărât să instaleze rachete Pershing II şi ei nu mai vroiau să negocieze. Noi insistam pe lângă ei şi discutam cu Mendeleevici foarte serios. La un moment dat Mendeleevici mi-a spus: “Ascultă, Şandru, tu trebuie să înţelegi care este la noi mecanismul de luare a deciziilor! La noi o decizie se ia numai după ce este consultat complexul militar industrial, oamenii, vârful acestui complex! Ei sunt cei care decid în ultimă instanţă, împreună cu Biroul Politic şi la noi Biroul Politic este foarte în vârstă – toţi sunt oameni trecuţi de şaptezeci de ani – şi o decizie o dată luată, schimbarea ei necesită o procedură enormă. Noi, la Ministerul de Externe înţelegem foarte bine lucrurile, noi facem propuneri, putem să le promovăm, dar ele intră după aceea pe făgaşul de avizări de către forurile competente care sunt în mâna diferitelor forţe din societatea noastră: aici intră secţia Comitetului Central, Biroul Politic, pe linie militară Ministerul Apărării Naţionale, Statul Major, vârfurile militare, complexul militar-industrial, apoi KGB-ul care este un sistem foarte complicat de adunare a punctelor de vedere până când se ajunge la o decizie care, formal apare luată de Biroul Politic şi de Comitetul Central. Nimeni nu poate să mişte individual în afara acestor decizii!“ Brejnev era doar faţada, însă nu el era cel care lua deciziile. Sigur că el avea un cuvânt de spus dar el nu putea să treacă peste punctele de vedere şi peste interesele pe care le exprimau forurile acestea pe care le-am enumerat. Era întregul sistem care nu permitea o flexibilitate în luarea deciziilor. De aceea şi negocierile cu tratatele SALT I şi SALT II au durat vreme atât de îndelungată, pentru că deciziile se luau în sistemul acesta atât de complicat. Şi dacă vă uitaţi mai atent la tratatele acestea, ele nu erau tratate de dezarmare, erau de fapt tratate de înţelegere, de armonizare politică, de înarmare a celor două mari puteri, de control ca să se menţină un anumit echilibru de forţe, o anumită paritate între ele. Ele nu erau tratate de dezarmare. Primul tratat de dezarmare a fost START, în care a prevăzut efectiv reduceri. Celelalte nu au prevăzut reduceri. Ăsta era sistemul creat de Partidul Comunist al Uniunii Sovietice care se mişca foarte greu şi era foarte greu pentru un lider să înfrângă toate aceste rezistenţe.
[Arhiva de istorie orală – Radio România. Înregistrare realizată de Mariana Conovici,1994]
