În cadrul Ministerului de Externe există un Serviciu de Protocol. El se ocupă de corespondenţa diplomatică, de protocolul diplomatic – de ţinuta şi eticheta la mesele oficiale, stabileşte etapele vizitelor oficiale şi organizează întâlniri cu diplomaţii acreditaţi în România. Unele întâlniri (partide de vânătoare şi excursii prin ţară) sunt neprocolare, comunicarea dintre diplomaţi şi gazde se face mai uşor, se află puncte de vedere, se stabilesc posibilităţi de colaborare. Cu toate că aceste înâlniri sunt atent pregătite, câteodată au loc şi mici accidente, după cum îşi aminteşte ambasadorul Vasile Şandru numit în fruntea Serviciului de Protocol la 1 martie 1967.
Printre sarcinile mele de şef al Protocolului Ministerului de Externe trebuia să organizez partide de vânătoare pentru corpul diplomatic. Şi în anul acela [1967] am organizat-o la Chişinău-Criş lângă Oradea. Au fost invitaţi ambasadorii acreditaţi la Bucureşti. Participa şeful statului, ministrul de externe şi din Ministerul de Externe câţiva adjuncţi, directori, câţiva miniştri din guvernul român…. era mai mult un prilej de întâlnire, de discuţii neformale şi mai interesante decât discuţiile din birou…. Protocolul era însărcinat cu organizarea acestei vânători . De regulă, vânătoarea se făcea la iepuri şi la vânat mic în pădurile de acolo. Noi din Bucureşti am plecat cu un tren special cu vagoane de dormit în care eram instalaţi… pentru că şi acolo s-a dormit tot în vagoane. Şi pentru că nu toţi ambasadorii erau vânători calificaţi, înainte de a intra în terenul de vânătoare se făcea un instructaj vânătorilor: cum se trage, când se trage… era vânătoare organizată cu gonaci… Se spunea: „Când suna cornul nu se mai trăgea în faţă, ci se aştepta până ce trecea vânatul de standuri. Nu se trage în iepure decât în faţă sau în spate. În nici un caz pe linie, când trecea printre vânători … în fazan nu se trage la sol ci se împuşcă numai din zbor…” Vânătorii erau aşezaţi din treizeci în treizeci de metri. Eu eram alături de ambasadorul Suediei, că trebuia să stau şi eu cu puşca deşi nu eram vânător. Era o obligaţie. Ei, şi a venit un iepure norocos! Ambasadorul suedez, care era vânător amator ca şi mine, când a văzut că apare un iepure a fost aşa de entuziasmat încât a uitat de regulă şi tocmai când iepurele trecea printre noi a tras. Iepurele s-a dus mai departe liniştit iar alicele au venit în picioarele mele. M-am trezit cu vreo şapte alice în picioare! N-a fost ceva grav că eram îmbrăcat destul de gros şi n-au intrat adânc, le-a scos cu penseta foarte uşor medicul. După vânătoare se organiza botezul vânătorilor care participau prima dată sau care împuşcau prima dată vânat. Şi lista candidaţilor la botez o dădeam eu ca şef de Protocol. Şi l-am pus şi pe ambasadorul Suediei pe listă. Botezătorul era Corneliu Mănescu, ministrul de externe. Botezul se făcea cu o jordie lungă … Şi cel botezat se întindea culcat pe burtă pe un covor cu o pernă la cap, cu un iepure şi un fazan împuşcat … la vreo doi-trei metri erau vreo cinci vânători cu puştile şi trăgeau câte o salvă de salut şi botezul consta din trei lovituri pe partea posterioară, şi la fiecare lovitură se spunea: „Pentru coexistenţa paşnică, pentru femeile frumoase, pentru iepurii împuşcaţi!” M-a chemat ministrul: „De ce l-ai pus pe listă? Ce a împuşcat?” „L-a împuşcat … pe şeful Protocolului!” Şi a fost botezat pe măsură !
[Arhiva de istorie orală – Radio România. Înregistrare realizată de Mariana Conovici, 1994]
