În 1941 era căpitan şi conducea o companie în Regimentul 2 grăniceri aflat la Cernavodă. Apoi a luptat pe frontul estic, la cucerirea Odesei. După ieşirea României din alianṭa cu Germania, la sfârşitul anului 1944 Petre Iliescu a făcut parte din Comisia Română pentru Aplicarea Armistiṭiului şi, în calitatea sa de şef al biroului jafuri, violuri şi crime, a anchetat numeroase abuzuri şi violenṭe comise de militarii sovietici ocupanṭi asupra populaṭiei civile. Cu astfel de experienṭe este explicabil de ce ofiṭerul Petre Iliescu a hotărât să fugă cât mai departe de comunişti şi sovietici în 1948. Din pacate pentru el, nu a reuşit…
„În anul 1948, după îndepărtarea din ṭară a Majestăṭii Sale Regele Mihai I, atât eu cât şi alṭi prieteni ai mei ne-am dat seama că regimul politic comunist [aflat] la ordinul Uniunii Sovietice va impune un regim de teroare împotriva celor care nu agreează regimul comunist. Atunci am ajuns la concluzia că este bine ca toṭi cei care pot să părăsească ṭara să meargă în ṭările democrate din Occident. Acolo urma să denunṭăm regimul comunist de teroare instaurat în România de către Uniunea Sovietică şi să determinăm un curent de opinie care să înṭeleagă pericolul comunist şi să cerem sprijin pentru a înlătura acest regim odios. Pentru aceasta, am luat legătura cu maiorul Valentin Gabrielescu şi cu căpitanul Paul Botez şi am ajuns la concluzia că putem părăsi ṭara prin frontiera de vest. Eu, fiindcă fusesem ofiṭer de grăniceri, urma să mă deplasez în zona de frontieră pentru a stabili care sunt modalităṭile de a trece cu succes frontiera. Întrucât un prieten al meu era comandantul Legiunii de jandarmi Timişoara, am luat legătura cu el la Timişoara. Acesta mi-a înlesnit deplasarea cu trenul în zona de frontieră, întrucât instrucṭiunile autorităṭilor opreau deplasarea populaṭiei cu trenul la 30 kilometri de frontieră. Aveau voie să se apropie [doar] cei care locuiau acolo sau [persoane] în interes de serviciu. La frontiera Iugoslaviei condiṭiile de trecere erau mult îngreunate, fiindcă atunci izbucnise conflictul ideologic între Uniunea Sovietică şi Iugoslavia lui Tito. Iar România, care era supusă Uniunii Sovietice, înăsprise paza la frontiera cu Iugoslavia. Cu ajutorul prietenului meu am ajuns în zona de frontieră şi am luat cunoştinṭă de posturile de pază ale grănicerilor şi de circulaṭia patrulelor de grăniceri. Am ajuns la concluzia că în timpul dintre trecerea a două patrule de grăniceri se poate traversa frontiera fără mari riscuri. La înapoierea la Bucureşti am informat pe prietenii mei de cele constatate.
Valentin Gabrielescu mi-a spus că este mai uşor să părăsim ṭara pe mare, plecând din zona Eforie Nord. S-a format un grup mai mare: maior Valentin Gabrielescu, căpitan de marină Emil Apostolescu, maior Constantin Buricescu, maior Farca Nicolae, maior jurist Emanoil Munteanu, căpitan Petre Iliescu, căpitan Mihai Păiş, sublocotenent de marină Virgil Puiu şi student Mihai Ionescu. Ne-am întâlnit de două ori, s-a hotărât să cumpărăm un motor pentru barcă din Bucureşti, iar barca s-o luăm de la Eforie Nord. S-a cumpărat un motor puternic pentru barcă şi i s-a făcut proba de marş pe un lac din apropierea capitalei. S-a hotărât ca eu să merg la Eforie Nord să mă informez asupra posturilor de pază ale grănicerilor şi asupra itinerarului patrulelor de grăniceri… şi asupra amplasării grupului de bărci cu care se făcea zilnic şcoală de navigaṭie.
La data de 1 iulie 1948 m-am deplasat la Eforie Nord. Între Eforie Nord şi Eforie Sud erau mai multe vile părăsite în care locuiseră ostaşi sovietici, m-am instalat într-una dintre aceste vile. În general ziua mă odihneam, iar seara mă plimbam pe faleză între Hotelul Belona şi locul unde erau amplasate bărcile care se aflau la aproximativ 400 metri la nord de Hotelul Belona. Bărcile erau păzite de o santinelă care se schimba din trei în trei ore. Patrule de grăniceri circulau noaptea, la ora 21 pleca o patrulă formată din doi ostaşi către Eforie Sud şi se înapoia în jurul orei 24. Apoi pleca o altă patrulă spre Eforie Sud şi se înapoia la ora 3 noaptea. De multe ori stam de vorbă cu soldatul de santinelă şi cu soldaṭii din patrulă şi aflam amănuntele care mă interesau. Emil Apostolescu locuia la Constanṭa şi venea zilnic la Eforie Nord unde ne întâlneam şi ne comunicam veştile de la mare şi de la Bucureşti. El venea însoṭit de sublocotenentul de marină Virgil Puiu care era în legătură cu cei care făceau antrenamente cu bărcile. Virgil Puiu lua legătura şi cu santinela de la bărci. S-a hotărât ca să plecăm în noaptea de 10 iulie 1948. […]
Întâmplarea nefericită a făcut ca cei care făceau antrenament cu bărcile în ziua de 10 iulie, în momentul revenirii la ṭărm, fiind valuri puternice, din neatenṭie, au lovit barca pe care voiam s-o folosim noi la plecare de un bolovan mare, pietros şi au spart-o. Luând cunoştinṭă de această situaṭie neplăcută, am hotărât să amânăm plecarea pentru naptea de 11 spre 12 iulie 1948. […] În noaptea de 11/12 iulie 1948 inginerul Dan Gabrielescu a adus camionul [său] în apropierea Hotelului Belona. Eu, înarmat cu un pistol mitralieră, m-am postat într-un boschet de pe faleză şi asiguram paza grupului care transporta motorul şi materialele necesare plecării, la locul unde se afla barca. În planul pe care-l întocmisem se hotărâse ca Virgil Puiu şi Nicolae Farca să imobilizeze santinela, să-i pună căluş în gură pentru a nu da alarma şi să putem pleca în siguranṭă. Când Virgil Puiu a venit la santinelă, a constatat că în loc de un ostaş erau trei ostaşi la bărci! În noaptea aceea era o căldură foarte mare şi atunci doi ostaşi din dormitor s-au dus pe plajă lângă santinelă ca să doarmă la răcoare. Această surpriză neplăcută ne-a îngreunat executarea planului, a trebuit ca trei membri ai grupului să acṭioneze pentru imobilizarea celor trei ostaşi. Norocul nostru a fost că acṭiunea a început imediat după ora 24 când eu i-am avertizat pe colegii mei că patrula a plecat spre Eforie Sud, încât am avut timpul necesar să montăm motorul pe barcă şi să încărcăm toate materialele înainte de a se înapoia patrula de la Eforie Sud. Am împins spre larg barca, la aproximativ 80 metri de la ṭărm, pentru a nu se auzi zgomotul motorului. Apoi Mihai Ionescu a pornit motorul, iar direcṭia era dată cu busola lui Emil Apostolescu.
Am mers aproximativ şase ore şi ni s-a defectat motorul. Tubul prin care era aspirată apa pentru răcirea motorului s-a rupt. Ne-am oprit şi am început o reparaṭie. După aproximativ trei sferturi de oră am reuşit, printr-un tub de cauciuc, să refacem legătura cu tubul care se rupsese. Am pornit motorul. Era aproximativ ora 9, în dimineaṭa de 12 iulie 1948. În faṭa noastră a apărut un vas al Securităṭii, care ne urmărea. Ce se întâmplase? Dimineaṭa, pe la orele 5, un soldat s-a dezlegat şi a dat alarma. Imediat Securitatea care, cu puṭine zile înainte, cumpărase o vedetă rapidă din Italia, a pornit în urmărirea noastră, cu doi ofiṭeri de Securitate şi cu un pluton de ostaşi înarmaṭi cu mitraliere şi puşti mitraliere. Această vedetă rapidă, despre care noi nu ştiam, avea o viteză mai mare decât a noastră şi primise ordin să ne urmărească şi în apele internaṭionale. De asemenea, a apărut deasupra noastră un avion al cărui pilot mi-a spus mai târziu că avea la bord mai multe lăzi cu grenade şi că avea ordin să le arunce asupra noastră. Un mare inconvenient pentru noi a fost că ziua de 12 iulie 1948 a fost o zi senină, cu o mare vizibilitate. În ziua de 10 iulie, în care ar fi trebuit să plecăm, a fost o ceaṭă foarte densă, cu o vizibilitate foarte redusă, încât nu se putea zări nici la 20-30 metri! În clipa când deasupra noastră au fost aṭintite mai multe mitraliere şi puşti mitraliere, ne-am dat seama că plecarea noastră spre lumea liberă a eşuat şi a trebuit să ne predăm. Am fost îmbarcaṭi în vedeta rapidă şi duşi la Securitatea din Constanṭa.
Imediat a început ancheta. Am fost introduşi într-o cameră mare, am fost ṭinuṭi cu faṭa la zid, aşezaṭi într-un picior şi cu mâinile la ceafă. Cum încercai să pui jos şi celălalt picior, primeai câteva lovituri puternice. Am fost anchetaṭi câte 20 de ore zilnic, eram ṭinuṭi într-o totală stare de oboseală pentru a ceda psihic şi a declara ceea ce voiau anchetatorii şi ceea ce noi nu puteam accepta. Ei voiau să declarăm că am fost trimişi în străinătate de Iuliu Maniu şi nu aceasta era realitatea! Plecarea în stăinătate era o hotărâre a noastră, fără a fi avut legături cu altcineva, dar anchetatorii noştri erau nişte oameni grosolani care executau orbeşte ordinul Partidului Comunist. Cei mai ticăloşi decât toṭi anchetatorii erau doi foşti marinari pe nume Botea şi Mihăilă. Ancheta a durat aproximativ 4 luni de zile, timp în care am fost chinuiṭi şi terorizaṭi. Cel mai rău chin a fost punerea la curent electric. După patru luni ancheta s-a apropiat de sfârşit. Am fost închişi într-o pivniṭă a Securităṭii, o cămăruṭă de 2 metri x 1,80, cu ciment pe jos. Acolo eram nouă persoane şi era un chin ca să ne putem aşeza. După aproximativ 11 luni, la 9 iunie 1949 am fost condamnat la 10 ani închisoare corecṭională de către Tribunalul Militar Constanṭa, pentru trecerea frauduloasă a frontierei.”
[Interviu de Octavian Silivestru, 1996]
