Licenţiat în drept şi economie politică, cu un doctorat la Berlin în drept internaţional public, Gheorghe Barbul a intrat în cariera diplomatică în 1940, prin concurs. Tot atunci a fost numit la cabinetul ministrului Afacerilor Străine (condus în vremea aceea de Ion Antonescu), ocupându-se de relaţiile româno-germane şi româno-italiene. Spre sfârşitul războiului a participat la câteva dintre negocierile cu Aliaţii pentru stabilirea modalităţilor de ieşire a României din război.
„M-am prezentat la concursul de la Ministerul de Externe pentru ca să devin diplomat de carieră. Nu puteau să mă cadă, aveam o protecţie prea mare, pe conducătorul statului! […]
După 23 august 1944 aţi rămas în Ministerul de Externe pînă în 1947…
Am rămas până în ’47, deoarece am plecat din ţară în august ’47 şi am fost scos din minister în septembrie, când au dat pe toată lumea afară …
Doriţi să ne povestiţi aventura plecării dumneavoastră din ţară?
Este destul de complicat… [Romul] Cordescu era la cabinetul lui Tătărescu şi m-a anunţat că cehii au intervenit pe lângă ruşi să deie viza de ieşire din ţară – ei o dădeau şi o transmiteau Securităţii, Siguranţei se numea atunci, şi Siguranţa o punea pe paşaport – tuturora care au un paşaport, că din moment ce li s-a dat un paşaport, guvernul avea încredere în ei. […] Am sărit asupra acestei ocazii. Mi-am făcut eu însumi, ducându-mă la Direcţia Protocolului, un paşaport valabil şi astăzi, pentru că acolo unde stă scris <validite jusqu’au …> am făcut o linie, deci nu expiră niciodată – asta este în numele regelui Mihai, deci validitatea lui este contestabilă astăzi.
M-am urcat în tren… în avion întâi, m-am dus până la Arad, la Arad m-am urcat în tren, am ajuns la frontieră, ne-au ţinut acolo o oră şi jumătate, eram siguri că ne dau jos din tren, nu ne-au dat jos din tren, eram în regulă, aveam viză de ieşire din ţară. M-am dus până la Praga, pretextul meu era că mă doare ficatul şi că trebuie să mă duc la Karlsbad. De acolo am căutat să ajung într-o ţară occidentală şi cel care mi-a dat viza – toţi ceilalţi mi-au refuzat-o, spunând că <Îţi dăm viza imediat ce legaţia îţi face o notă de intervenţie >, pentru că aşa este obiceiul la paşapoartele diplomatice – singurul care mi-a dat viza a fost secretarul de ambasadă italian, îl chema Meschinetti. Şi mi-a dat viza, deşi, când i-am văzut numele scris pe poartă am spus că ăsta sigur nu mi-o dă, cu numele ăsta!.. Am intrat, m-am uitat la el, el s-a uitat la mine, i-am spus despre ce este vorba, ne-am recunoscut şi imediat mi-a dat viza. El făcea parte din delegaţia italiană care a negociat… care l-a primit pe Mihai Antonescu la Veneţia şi eu făceam parte din delegaţia lui Mihai Antonescu. Deci, eram şi eu şi el cu <musca pe căciulă>. Şi atunci asta a fost…
Am ajuns la Roma şi de-acolo n-am avut nici o dificultate să mă duc la Paris unde stau de-atuncea, de 47 de ani şi vin întâia dată în România.”
[Interviu de Mariana Conovici, 1994]
