Ianuarie 1918: SUA prezintă un proiect politic de restabilire a păcii în Europa, iar preşedintele W. Wilson vorbeşte despre dreptul la autodeterminare al popoarelor · martie: Congresul Naţionalităţilor din Austro-Ungaria adoptă o moţiune în care se cere dreptul naţiunilor de a se constitui în state independente · august: se înfiinţează la Paris Consiliul Naţional Român care reprezintă interesele românilor din Austro-Ungaria · octombrie: regele Carol al Austriei dă publicităţii Manifestul către popoarele credincioase care prevede reorganizarea în şase state independente: Austria, Ungaria, Cehia, Serbia, Polonia, Ucraina, Transilvania fiind considerată a Ungariei · 12 octombrie: şedinṭă secretă a Partidului Naṭional Român la Oradea, care adoptă un document important, Declaraţia de autodeterminare a românilor din Ardeal şi Ungaria · 18 octombrie: Al. Vaida Voevod prezintă în Parlamentul de la Budapesta Declaraţia de autodeterminare · Partidul Naţional Român şi Partidul Social Democrat din Transilvania adoptă o platformă comună de acţiuni pentru realizarea unirii cu România · 28 octombrie: se formează Consiliul Naţional Român Central, cu şase reprezentanţi ai PNR (V. Goldiş, S. Cicio Pop, T. Mihali, Al. Vaida Voevod, A. Vlad, A. Lazăr) şi şase reprezentanţi ai PSD (Ion Flueraş, I. Jumanca, E. Grapini, B. Surdu, T. Albini, I. Renoiu) · noiembrie: Carol al Austriei renunţă la tron · 13-14 noiembrie: tratative româno-ungare la Arad, de pe poziţii egale, cu ministrul naţionalităţilor Oszkár Jászi · 16 noiembrie: Ungaria se proclamă stat independent şi îşi pierde drepturile pe care le avusese în vremea dualismului austro-ungar asupra Transilvaniei · CNRC trimite un ultimatum guvernului ungar cerând dreptul de guvernare asupra celor 26 comitate locuite de români · 18 noiembrie: se publică Manifestul Marelui Sfat Naţional din Ungaria şi Transilvania care arată că naţiunea română se va constitui într-un stat liber şi independent, protestând faţă de încercările Ungariei de a o supune dominaţiei sale · 18 noiembrie: manifestul Consiliului Naţional face cunoscut opiniei publice româneşti convocarea la 1 decembrie a Adunării Naṭionale la Alba Iulia, pentru proclamarea unirii Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România · Consiliul Naṭional organizează consilii locale şi gărzi naṭionale militare.
Printre documentele de valoare cu tema Marii Uniri pe care le conṭine Arhiva de istorie orală se află o mărturie foarte interesantă a doctorului Ion Jovin care, deşi era doar un tânăr student, s-a aflat cumva în miezul evenimentelor, datorită relaṭiei sale cu Iuliu Maniu.
Ion Jovin, medic radiolog, era în 1916 student la Facultatea de Medicină din Budapesta. După un an a fost silit să-şi întrerupă studiile, pentru că a fost încorporat în Armata austro-ungară. Pe frontul din Italia l-a cunoscut pe Iuliu Maniu, fruntaş al Partidului Naṭional Român, de care avea să fie foarte legat. Întors în ṭară în 1918, Ion Jovin luat parte la pregătirile care au precedat Marea Unire, s-a înscris în Garda Naṭională din Arad şi a participat ca delegat la Adunarea de la Alba Iulia. Iată de ce mărturia sa este atât de preṭioasă, îmbogăṭită fiind de spiritul său pătrunzător. Vă oferim un fragment interviul pe care l-a acordat în 1990 lui Ion Varlaam, publicist, specialist în ştiinṭe politice. Această copie a interviului a fost dăruită Arhivei de istorie orală de soṭia doctorului Jovin, Liane, în 1994.
Românii îşi revendică dreptul să dispună de soarta lor proprie
„Studenţimea română de la Budapesta, în 1918 urmărea cu cea mai mare atenţie evenimentele care se petreceau pe front, se ştia că frontul este aproape să se prăbuşească, cel de la Piave şi ne puneam întrebarea noi, tinerii, ce face naţiunea română?!… Pentru a avea informaţii, ne adresam domnului Erdélyi, avocat, care era un fel de reprezentant al românilor, al deputaţilor. În momentul acela românii nu aveau decât trei deputaţi în Camera maghiară: pe Ştefan Cicio Pop, pe Vaida şi pe Mihali – de la el am aflat că la Oradea Mare, în ziua de 12 noiembrie s-a redactat un fel de proclamaţie, un fel de luare de poziţie prin care românii îşi revendică dreptul să dispună de soarta lor proprie. Această declaraţie a fost citită în Camera Deputaţilor, în mijlocul unor huidulieli din partea maghiară. Noi am luat contact şi cu Vaida înainte de a citi această proclamaţie – această declaraţie, mai bine zis – şi i-am propus să facem o demonstraţie în faţa Parlamentului, în acelaşi timp. El ne-a sfătuit că este inutilă, raporturile de forţe sunt prea disproporţionate, vom fi împrăştiaţi în 20 de minute, fiindcă majoritatea studenţilor români erau încă sub arme, nu s-au reîntors încă de pe front. Încetul cu încetul rândurile noastre s-au îngroşat. […]
În ziua de 30 octombrie a izbucnit revoluţia la Budapesta, revoluţia maghiară. Acesta a fost un imbold, a doua zi ne-am constituit şi noi imediat în Consiliu Naţional, alcătuit din şase burghezi şi din şase socialişti. Pentru amplasarea sediului a fost o oarecare discuţie, unii ar fi preferat Braşovul, alţii Sibiul. S-a hotărât să se facă la Arad, în casa lui Ştefan Cicio Pop. Ducându-mă într-o seară la Erdélyi să iau informaţii – un om foarte simpatic care întotdeaua era gata să stea de vorbă cu noi tinerii – mă întreabă: <Dumneata de unde eşti?> <Din Arad!> <Păi, du-te, domnule, la Arad, că acolo s-a instalat Consiliul Naţional, are lipsă de oameni!>
A doua zi am şi plecat la Arad şi am sosit acolo pe ziua de 4 noiembrie. M-am prezentat la Ştefan Cicio Pop în casa căruia eram de altfel bine văzut, fiindcă cu fiul lui cel mai mare, cu Vasile, eram coleg de clasă la liceu. M-a primit cu multă bunăvoinţă: <No, bine, fătul meu că ai venit>, mi-a spus, <este mare lipsă de oameni, uite, la telefon nu avem pe nimeni. […] O să-ţi aranjeze un pat de campanie şi vei sta ziua, noaptea, aici la telefon, să iei înştiinţările din provincie>. Aşa m-am făcut, într-un fel, telefonistul Consiliului Naţional. Şi aşa am stat până la 1 decembrie, toată luna noiembrie, până la 1 decembrie. În ce a constat acest [serviciu]: un telefon de provincie, din lemn, pe care trebuia să îl învârteşti ca să capeţi legătura printr-o centrală, dar, totuşi, s-a putut.”
În definitiv, ce vor românii?..
„Am asistat în felul acesta la următoarea ştire foarte interesantă: toţi socialiştii spun că la imboldul lor s-a trimis la Budapesta un mesaj de predare a celor 26 de judeţe pe care le reclamam noi. Am trimis acest document, acest text, l-am dus chiar eu, la sfatul lui Ştefan Cicio Pop nu la Prefectură, ci la prefect acasă! Răspunsul a venit a doua zi: <Guvernul nu poate să delege pe nimeni pentru această…> cere, în primul rând, un răgaz. Guvernul se găseşte la Belgrad pentru tratative de armistiţiu şi propune tratative cu o delegaţie maghiară care va fi condusă de ministrul naţionalităţilor, Jászi Oszkár. […] Jászi a sosit la Arad în ziua de 10 noiembrie, o delegaţie foarte importantă din care făceau parte şi câţiva socialişti care au venit acolo ca să prelucreze socialiştii români ca să nu adere la cererea de secesiune a românilor, la cererea de cedare a Ardealului. […]
În Palatul Prefecturii, în marea sală de festivitate se deschide şedinţa cu un discurs, o expunere magistrală a lui Jászi în care arată istoria Ardealului, actuala situaţie şi propune o autonomie a Ardealului, un fel de helvetizare cu cantoane româneşti, săseşti şi ungureşti, totul sub aripa Budapestei. Asta a fost în ziua de 10. Ai noştri, în persoana lui Cicio Pop, au mulţumit pentru această expunere lăudând-o şi s-au retras, spunând că se retrag pentru a delibera. Şi şi-au dat întâlnire pentru a doua zi.
În seara aceea, o mare masă la Ştefan Cicio Pop, la care au venit toţi din provincie să asiste la acest eveniment istoric. Adică nu toţi, au lipsit şi Vaida, şi Mihali. A fost de faţă Ştefan Cicio Pop, a fost Vlad, a fost, dacă nu mă înşel, şi Haţieganu, Emil Haţieganu şi de la Arad mareşalul Hotăran şi Goldiş, în special Goldiş. Goldiş a susţinut o altă teză: noi trebuie să tratăm [ducem tratative] din mai multe motive. Un prim motiv: nu se ştie dacă tratatul pe care l-a încheiat România cu ţările occidentale este încă valabil, dacă nu a devenit caduc prin pacea separată de la Bucureşti. În al doilea rând: la întrevederea de la Belgrad cu guvernul maghiar, generalul francez a dat stăpânire – până la încheierea tratatului de pace – guvernului maghiar să administreze întreg teritoriul Ungariei. Două puncte foarte importante! Lumea îl critica pentru această ezitare, în special tinerii au sărit: <Nu tratăm, cerem imediat cele 26 judeţe!>, încât s-a iscat chiar o mică bagară [ceartă], să zicem aşa, pe care Cicio Pop a tăiat-o scurt: <Aşteptaţi, că vine mâine di Lucca – Iuliu Maniu – şi apoi ne spune el ce este de făcut!> Iuliu Maniu s-a instalat la Viena pentru două motive: căuta cu orice preţ să facă legătura cu Occidentul, trimţându-i pe Tilea şi pe Mocsony în Elveţia să caute legături cu reprezentanţii Antantei, să afle dacă mai avem drepturi la acel tratat. În al doilea rând, ideea lui era totdeauna armata, spera ca masele de soldaţi români care veneau în cea mai mare dezordine de pe front să poată să alcătuiască o brigadă, un regiment cu care să intre în Ardeal. Eşec total! Soldaţii nu au vrut să audă, ofiţerii ba! Dar soldaţii abia aşteptau, săracii, să ajungă acasă şi să-şi reia ocupaţiile, după cinci ani de război… Maniu a sosit noaptea. Dimineaţa a venit la mine la telefon, a cerut legătura cu Tilea la Viena, a aflat că nu poate să aibă nici o ştire, s-a reîntors la ai lor. Ce facem? A hotărât: rupem fără nici o discuţie!
S-au reîntors dintre noi la Prefectură cu toată suita, Jászi din condescendenţă a repetat discursul mai restrâns, cu toate detaliile, în fine, pe care conform unei tactici a lui Maniu… fiindcă un refuz brutal nu a găsit de cuviinţă, pentru că acest Jászi a susţinut totdeauna… a fost un progresist, un <radical> cum se spunea pe vremea aia, care a susţinut întotdeauna teza românească, teza minorităţilor. Tocmai de aceea l-a şi făcut Károlyi ministru al minorităţilor, cerea drepturi pentru minorităţi. Prin urmare, din politeţe pentru Jászi şi-au împărţit rolurile; vorbe, mici discursuri: Vlad, care era bun orator, Ştefan Cicio Pop, nu mai ştiu cine a vorbit, arătând mai ales trecutul şi revendicările noastre care nu au fost niciodată îndeplinite. Ultimul care a vorbit a fost Maniu, cam pe aceeaşi temă, încât la un moment dat Jászi se enervează şi îi pune întrebarea: <Domnule deputat> – deşi nu mai era deputat, dar a fost pe timpuri de două ori – <în definitiv, ce vor românii?> Şi atunci s-a pronunţat acea frază istorică: <Ruptură, separare totală!>… Jászi, cu o oarecare tristeţe, îşi adună scriptele de pe masă, speră că nu este ultimul cuvânt al românilor, el este oricând gata la tratative şi şedinţa se întrerupe. Notez că această sală mare era plină de unguri în special, protipendada maghiară care venise acolo să vază cum se decide soarta lor. Şi când au auzit de <ruptură totală>, a trecut un fel de sâsâit de groază! [Asta este] o amintire interesantă…”
„Soluṭia Alba Iulia”
„În fine, odată făcută treaba asta, s-a pus problema execuṭiei [realizării]. Cum?!.. Şi atunci s-a ajuns la soluţia Alba Iulia, cu toate detaliile pe care le cunoaşteţi, convocarea unei adunări cu credenţiale, cei care sunt apţi să îşi delege unul-doi… Societatea <Petru Maior> a delegat pe doctoranzii Gheorghe Popovici şi Traian Popovici şi domnişoara Leucuţia, viitoarea doamnă Manuilă. La şedinţa la care am asistat… [spuneau că oamenii] nu vor putea merge acolo sau vor muri pe drum, atacaţi de unguri, pentru că exista şi ipoteza asta. Atunci… [s-au ales] supleanţi, au fost desemnaţi doi-trei, au fost întrebaţi dacă sunt siguri că se vor duce la Alba Iulia, – în realitate nu s-au dus, s-au dus foarte puţini – printre care m-a desemnat şi pe mine: <Dumneata eşti supleant, te duci la alba Iulia!> <Mă duc, sigur!> M-am dus, dar puţini s-au dus…
Dintre supleanţi…
Nu, în general din studenţimea română…
În ce priveşte convocarea adunării de la Alba Iulia pe care a semnat-o Ştefan Cicio Pop şi ca secretar, notar, Gheorghe Crişan, a plecat, dar după ce a plecat… scena mi-a fost povestită de fata lui Ştefan Cicio Pop, Ani Birtolan: Ştefan Cicio este în pat cu gripă spaniolă – bântuia gripa spaniolă pe vremea aia – temperatură mare… Şi intră Goldiş şi, după o scurtă introducere, [zice] <Ştefane, este bine să ducem noi naţia acolo, la Alba Iulia? Pe acolo trec trupele lui Mackensen cu tunuri, cu armament greu, şi dacă se pun pe noi, toţi murim acolo!> Atunci, Cicio a dat următorul răspuns: <Vasile, tu câţi copii ai?> <Ştii bine că nu am niciunul!> <Eu am cinci copii şi mergem acolo! Or muri toţi, dar neamul va trăi!> A fost un răspuns istoric!
A venit şi Goldiş, el era ezitant, dar când era vorba de acţiune… el a fost acela care a redactat, de altfel, actul Unirii. În fine, s-a hotărât pentru 1 decembrie, nu fără o oareşcare ezitare şi într-un fel şi în altul. Vlad spunea, de pildă, că au fost inutile şi tratativele cu Jászi şi Alba Iulia, că noi trebuia să convocăm – adică Partidul Naţional din Ardeal – Comitetul Executiv, o adunare generală şi să hotărâm. Aşa, a fost o pierdere de timp. Nu are dreptate, ăsta a fost un plebscit bine organizat!”
La Bucureşti sunt ciocoi!
„În fine, am sosit seara, în ziua de 30 noiembrie, la Alba Iulia, cu un tren special pe care ni l-a pus la dispoziţie guvernul maghiar foarte complezent, care a plecat dimineaţa de la Budapesta şi ne-a dus la Alba Iulia. În tren, în clasa a II-a, ne-am înghesuit cum am putut, printre noi se găsea şi un tipograf de la Adevărul Român. Zice: <Eu nu votez Unirea decât cu condiţia de autonomie!> <Dar de ce, domnule?> – am sărit [noi] pe el. <Păi>, zice, <la Bucureşti sunt ciocoi! Eu am văzut acolo un ciocoi cum dădea ordin unui gardian să bată pe cineva! I-a dat un pumn…> Seara de 30 a trecut cu convorbiri şi s-a instalat şi un fel de bal în sala Hotel Hungaria care s-a rebotezat Hotel Dacia, pe loc. Acolo ne-am întâlnit cu studenţii de la Cluj care erau conduşi de Virgil Solomon, era şi el student la Medicină în anul IV. Ne-am unit mesele, am stat de vorbă, am găsit că trăim momente istorice. Virgil Solomon a spus că el se lasă de medicină, nu s-a lăsat până la sfârşit, că acum se deshid noi perspective pentru tinerii români, diplomaţie, administraţie etc. El, practic, medicină nu a făcut, dar a fost un foarte brav luptător în cadrul Partidului Naţional.
A doua zi… înainte de a se deschide şedinţa solemnă a fost o şedinţă prealabilă prin care s-a redactat, s-a pus la punct, actul Unirii pe care l-a redactat Goldiş. Aici s-a iscat o controversă: unii chiar din Partidul Naţional – nu este bine să îi numim – au cerut autonomie; socialiştii, influenţaţi de colegii lor maghiari, s-au raliat la această propunere. Discuţia a fost tăiată scurt de Iuliu Maniu care a spus: <Domnule, noi nu avem aici căderea şi rolul să hotărâm viitoarea formă prin care ne unim! Noi suntem un fel de Constituantă, declarăm Unirea, detaliile le lăsăm pentru următoarea adunare care ar fi o Adunare Constituantă!> Şi în felul ăsta s-a votat unirea fără nici un fel de clauză de autonomie. Ungurii trag mari foloase din această chestie, din propunerea lui Goldiş, dar chestiunea o lămureşte foarte bine Silviu Dragomir, foarte bun istoric, istoric de mare clasă…”
S-a votat Unirea pe veci cu România
„A doua zi dimineaţa am plecat de la hotel, l-am însoţit pe Ştefan Cicio Pop care plecase şi el la şedinţă, la şedinţa preliminară. […] În sala de şedinţe nu au putut intra când a început şedinţa decât cei cu credenţiale. Eu, care eram lângă Ştefan Cicio Pop, m-a băgat cu el, fără credenţiale, încât am putut să asist la momentele de deschidere care au fost impresionante. Pe estradă deocamdată nimic, o masă lungă care aştepta prezidiul, cum se spune astăzi. Intră corifeii, primul, bătrânul, intră Pop de Băseşti – aplauze! Apoi ceilalţi, mai mult în ordinea de vârstă, Ştefan Cicio Pop – aplauze – Goldiş – aplauze – Vlad – aplauze – Maniu, intră şi Maniu; în momentul acela cei şapte prelaţi care ocupau primul rând în sală se ridică în picioare, fac un pas înainte şi se declanşează un aplauz furtunos. A fost, poate, cea mai frumoasă clipă din viaţa lui Maniu!
În fine, s-au aşezat acolo, au început discuţiile, a început citirea, afară lume imensă, evaluată la circa 100.000 oameni. Într-adevăr, erau om lângă om pe platoul cetăţii, acolo. Cunoscuţi, foşti soldaţi din regimentul în carte am luptat eu, unul Bencecan care când m-a văzut: <Domnule cadet, o fi adevărat asta sau numai poveste? Scăpăm de unguri, de jăndari?> Asta era, <scăpăm de unguri?> Zic: <Scăpăm Bencecanule, scăpăm!> Zice: <Doamne!> şi şi-a făcut Sfânta Cruce. Au fost momente… Discuţia a durat cam mult. Ca să se potolească neliniştea oamenilor au ieşit pe rând, a ieşit Hossu, i s-a făcut o tribună, nişte butoaie, a făcut un discurs, au fost şi oratori improvizaţi care au arătat importanţa zilei. Şi apoi s-a hotărât [şi s-a anunṭat]: <S-a votat Unirea pe veci cu România!> au fost nişte aplauze extraordinare!
Acuma, m-aţi întrebat care a fost tonul uman al acestei adunări: entuziasm! Trenul cu care am venit de la Budapesta, începând de la Arad se oprea la fiecare gară unde se urcau delegaţii însoţiţi de săteni, cu muzică, câteodată cu Deşteaptă-te române!, Pe al nostru steag, cu drapele, la fiecare gară a fost un spectacol din ăsta, gară cu gară, la fiecare gară a mers ca un tren personal, că a făcut drumul ăsta pe care un accelerat îl face în câteva ore, l-a făcut în aproape o zi întreagă! Oamenii entuziasmaţi, asta se poate spune despre Alba Iulia! Cea mai perfectă neutralitate… În schimb, ungurii aveau nişte benzi acolo, înarmate, care ar fi putut ameninţa. Securitatea noastră a fost asigurată de trupe de voluntari din Gărzile Naţionale, conduse de Florian Mendrea care călărea, se plimba, dar nu avea nici muniţie de război – dacă ar fi venit ungurii, o brigadă de unguri, ne răsfira complet, dar ungurii nu se gândeau!”
Marele merit al intelectualilor de la sate
„Atmosfera care a precedat această Alba Iulia a fost o atmosferă de perfectă revoluţie; dacă un geniu revoluţionar de talia lui Lenin ar fi dat de o asemenea atmosferă, cu siguranţă că o folosea în scopul lui şi declara comunismul sau sovietele. Marele merit este a intelectualilor noştri de la sate, preoţi, învăţători, care au ştiut să dirijeze această atmosferă revoluţionară pe calea raţională, să se înfăptuiască idealul naţional. Ăsta este marele lor merit, pe care nu l-a subliniat nimeni! Că ei, bieţii ţărani, de la ei nu ştiau treaba asta; dascălii, preoţii de la sate au fost aceia care au spus: <Vă înscrieţi şi votaţi acolo!>
În ceea ce priveşte atitudinea trupelor nemţeşti care se retrăgeau, trupele lui Mackensen, atitudinea lor a fost foarte corectă, nu se interesau deloc de ceea ce se petrece la Alba Iulia. Porneau, erau fericiţi că ajung şi ei acasă, aşa că ungurii care şi-au pus, poate, oareşcari speranţe în trupele lui Mackensen s-au înşelat, s-au înşelat. Aici, fără discuţie Goldiş a ridicat această problemă: pe acolo se retrag trupele lui Mackensen, ce ne facem dacă ne atacă? Dar curajul oamenilor şi patriotismul oamenilor a fost mai mare decât frica, adică pe loc, acolo, la Alba Iulia. Oamenii erau grăbiţi să plece acasă, au asaltat trenurile, puţine trenuri care au plecat, erau foarte multe căruţe din vecinătate, din apropiere, unii au plecat pe jos, chiar pe jos. Şi eu am luat un tren târziu, pe la 9 şi jumătate, cu care am ajuns la Budapesta a doua zi abia, pe la 10, unde aveam un examen de dat în ziua aia.”
[Interviu realizat de Ion Varlaam, 1990]
