Ţărăniştii
În martie 1945 s-a instalat, cu ajutorul sovieticilor ocupanṭi, primul guvern comunist. În toamna anului următor au avut loc alegerile parlamentare câştigate de comunişti prin falsuri grosolane. Pentru mulṭi dintre români s-a stins atunci şi ultima speranṭă de întoarcere la un regim cu adevărat democratic. 1947 a fost un an hotărâtor în planul comuniştilor de distrugere a vechilor orânduieli, unul dintre obiective fiind desfiinţarea partidelor de opoziṭie. În vară au şi reuşit, cu ajutorul înscenării de la Tămădău – o tentativă de plecare din ṭară soldată cu arestarea unor conducători ai Partidului Naṭional Ţărănesc. Între timp, câṭiva membri ai Organizaṭiei de Tineret PNŢ încercaseră şi ei să fugă în Occident dar fuseseră prinşi şi arestaṭi pentru manifestele pe care le răspândiseră în centrele universitare. Despre toate aceste situaṭii care duceau spre o singură soluṭie, plecarea, iată câteva mărturii cu valoare de document, aflate în Arhiva de istorie orală.
Costel Ceacu, profesor, membru al Tineretului Universitar al PNŢ
„Pe data de 28 [mai], la partid, Emil Ghilezan mi-a spus că a doua zi dimineaţă la ora 5 jumătate să fim pregătiṭi [de plecare]. […] Ne-a spus să venim pregătiţi cu cămăşi, cu izmene, cu toate şi cu o mică valijoară. Am aflat după aia, el pleca în străinătate şi urma să ne ia pe amândoi, că îl ajutasem să devină senator…
Şi cum urma să plecaţi?
L-am revăzut în 1990, când a venit aici [şi ne-a spus: prin Csepel]…. Csepel era o marcă de maşină ungurească, era o fabrică. Acolo se aranjau trecerile spre Austria, dar prin Ungaria, contra cost. Şi [Ghilezan] ne aranja şi pe noi, de fapt el a plecat cu doamna Ghilezan care era deja gravidă. Şi ne-a aşteptat săracul ore întregi, deşi el avea un program de trecere foarte precis. Nu am mai venit, am fost arestat şi anchetat… bineînṭeles că nu am mai ajuns.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2000]
Două luni mai târziu avea loc o înscenare pusă la cale de Siguranţă – Securitatea nu se înfiinṭase încă -, cu scopul discreditării PNŢ. La 14 iulie 1947 câţiva membri din elita naţional-ţărănistă au fost arestaţi în momentul în care se pregăteau să fugă din ţară în Marea Britanie, cu două avioane IAR 39, de pe câmpul de la Tămădău aflat la 46 kilometri de Bucureşti. În grup erau Ion Mihalache, vicepreşedinte al PNŢ, cu soṭia; Nicolae Penescu, secretar general, cu soṭia; Nicolae Carandino, directorul ziarului Dreptatea, cu soṭia; Ilie Lazăr; doctor Constantin Gafencu; inginer Gheorghe Popescu; Dumitru şi Eugen Borcea. Aduşi la Bucureşti, toţi membrii grupului au fost supuşi unor anchete sălbatice. Însuşi ministrul de Interne Teohari Georgescu şi inspectorul general al Poliţiei de Siguranţă Alexandru Nicolschi au ţinut să le smulgă mărturisirile care să-l implice şi pe Iuliu Maniu în tentativa de evadare. Represaliile au continuat la nivelul întregii ţări şi sute de personalitaţi ale PNŢ au fost arestate. Iată cum s-au petrecut lucrurile:
Lia Lazăr Gherasim, fiica fruntaşului ṭărănist Ilie Lazăr
„Îmi amintesc cum, în ziua de 13 iulie 1947, a venit Romul Boilă, un nepot de-al lui Iuliu Maniu, un om deosebit, distins, care a murit la Paris… Am tras cu urechea… Şi a spus mamei: <Uite, Mara, ce se întâmplă, ni s-a oferit un avion ca să plece câţiva oameni. Aici nu mai putem face nimic, trebuie să atragem atenţia străinătăţii asupra a ceea ce se întâmplă în România. Ilie trebuie să plece şi el cu ceilalţi şi, pentru că doamna Carandino şi doamna Mihalache au insistat, au forţat nota să meargă şi ele, Maniu a spus <Dacă merg aceste doamne, atunci trebuie să meargă şi Mara şi Lia>. La care mama a răspuns: <Părinţii mei, care au stat patru ani în Ardealul de nord şi au suferit acolo, nu pot fi lăsaţi singuri. Bărbatul meu se duce să facă politică, să-şi servească neamul, nu să se teamă pentru familia lui. Noi nu plecăm!> Mama a hotărât ca noi să nu plecăm… Şi acuma mai există, după spusele unei verişoare care are o mică cabană aproape de Tămădău, se pare că există pe-acolo […] un bătrân care povesteşte cum a fost când i-a prins <pe domnii aceia>. Deci, există cineva care îşi mai aduce aminte, un bătrân…
Ce-a povestit tata când s-a întors din închisoare: deci li s-a spus că va fi un avion cu mai multe locuri. Noi ne-am despărṭit în ziua de 13, a venit un domn şofer despre care tata mi-a spus ulterior că i-a fost anchetator, deci era omul Securităţii [Siguranṭei] – e limpede că a fost o cursă a Securităţii!… Şoferul ne-a dus la locuinţa unde fusese tata, pe urmă pe mama şi pe mine ne-a dus acasă, în Strada Poştei nr. 2. Ne-am despărţit cu mari emoţii, rugându-ne lui Dumnezeu să ne vedem cu bine. Eu i-am dat tatălui meu o iconiţă să-l ocrotească şi iconiţa aceasta, într-adevăr, a purtat-o tot timpul cu el şi a fost singura podoabă care i-a rămas.
În ziua următoare, au bătut la locuinţa noastră, la uşă, Securitatea. Au intrat să facă percheziţie. Mama şi cu mine eram liniştite, convinse că au plecat. După percheziţia în care, mă rog, nici nu ştiu dacă căutau ceva… în orice caz, n-au găsit nimica. Mama mea a făcut bagajul şi m-a trimis cu nişte prietene la bunici. În gara Cluj am cumpărat Scânteia şi-am văzut fotografia cu <trădătorii de patrie>, despre care s-a făcut un film care m-a durut destul de mult, se pare că a fost chiar un fiu al unui prieten al tatălui meu, care a făcut acest film, <Lumini şi umbre>, poate vă aduceţi şi dumneavoastră aminte, <Afaceriştii care vor să fugă…> – or nu fusese asta! -, cu <soţiile isterice> şi aşa mai departe…
În momentul în care [agenṭii] au sosit – povesteau cei din jur – tata ar fi spus: <Domnilor, vă felicit! Ar trebui să luăm toţi lecţii de la dumneavoastră, cum trebuie să lucrezi în ilegalitate>. Din păpuşoi şi din pădure au venit, […] au năvălit securiştii. Avioanele erau două, nu erau pentru 14 persoane, erau doar două avioane, atât au fost. Doamna Carantino a leşinat, doamna Mihalache tot aşa. Au fost arestaţi, au fost duşi… la anchetă [tata] a recunoscut în primul rând pe şoferul care îl dusese cu o zi înainte, care era omul Securităţii. Deci a fost limpede că tot ce s-a întâmplat a fost o capcană cumplită despre care tata, la ieşirea din închisoare, ne-a povestit cu lux de amănunte.”
[Interviu de O. Silivestru şi V. Călin la Cluj, 1994]
Nistor Bădiceanu, membru al Organizaṭiei de Tineret PNŢ Bihor
„Noi, practic, noi nu ştiam nimic; la nivel de Bihor nu se ştia nimic, se ştia doar că urmează să intrăm, mai devreme, mai târziu, în clandestinitate. Pentru că, în momentul când Maniu a avut certitudinea şi i s-a spus clar: <Domnule, asta e şi de-aci nu se mai…[poate]>, l-a însărcinat pe Mihalache să plece în Occident şi asta împotriva sfatului occidentalilor care îl sfătuiau să rămânem, să rezistăm şi aşa mai departe. [I-a spus] să plece în Occident unde să formeze guvern în exil. Din păcate, şi la noi, ca la toate popoarele, sunt şi cozi de topor şi toată treaba a degenerat prin arestarea capilor partidului şi cu procesul de la Tămădău şi trecerea în ilegalitate a partidului.
Organizaţia dumneavoastră cum a aflat despre Tămădău?
Din presă! S-a făcut mare tapaj în presă, <arestarea de la Tămădău>, <încercarea…> <trădătorii>, <criminalii care vor să vândă interesele poporului> şi aşa mai departe… Noi ştiam care era realitatea, dar asta era pentru publicul larg, pentru dezinformarea care urma să devină politică de stat, dacă nu era deja. Tineretul ţărănist, bunînţeles, noi am căutat… să trecem spre o formă de organizare subversivă. Şi-aşa a luat naştere o serie întreagă de organizaţii, <Vlad Tepeş>, <România Independentă> şi aşa mai departe.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 1999]
RADOR – 4 decembrie
