Mărturii despre actul de la 23 august 1944
23 august 1944 a fost una dintre zilele decisive ale războiului. Desprinderea României de aliatul său de până atunci, Germania, a privat armata lui Hitler de apărare pe aliniamentul strategic Focşani-Nămoloasa şi de aprovizionarea cu petrolul românesc. Calculele specialiştilor arată că această schimbare de orientare a României a grăbit prăbuşirea Reich-ului cu şase luni. Rolul extrem de important al regelui României în acest proces este de necontestat, iar contribuṭia sa la arestarea mareşalului Ion Antonescu este esenṭială. Iată o mărturie cu o mare valoare documentară, aflată în Arhiva de istorie orală.
Anton Dumitrescu, ofiţer în Batalionul de gardă de la Palatul Regal
„La 23 august 1944, după 10.00 mă cheamă regele la telefon: <Din acest moment nu mai părăseşti Casa nouă. Ţii legătura telefonică numai cu căpitanul Teodorescu, comandantul companiei. Echipa pe care ţi-ai ales-o să fie gata pentru instalare, începând de la ora 13.00 când să intre în dispozitiv de alarmă.>
Echipa de arestare a fost aleasă din timp, supusă aprobării regelui şi generalului Sănătescu şi era compusă din plutonierul Bâlă Dumitru, plutonierul Rusu Dumitru şi sergentul major Dinu Cojocaru. Această echipă a fost instalată de mine în refugiul scării de serviciu, la uşa sufrageriei. Tot la ora 13.00 s-au aflat la biroul de la intrarea din faţă, în Casa nouă, Grigore Niculescu-Buzeşti, Ion Stârcea Moczony, Mircea Ionniţiu, colonelul adjutant Ionescu Emilian şi general în rezervă Aldea, iar în sufragerie generalul Sănătescu cu regele Mihai.
La ora 15.15 s-a anunţat sosirea lui Mihai Antonescu. Colonelul Ionescu Emilian a mers şi l-a condus de la maşină, în sufragerie, până la rege. La ora 16.15 a sosit Ion Antonescu, tot colonelul Ionescu Emilian l-a însoţit de la maşină până la sufrageria unde se afla Sănătescu, regele şi Mihai Antonescu, după care, Ionescu Emilian a trecut în biroul unde erau cei sus amintiţi.
La ora 16.30 a intrat colonelul Dămăceanu chemat telefonic de rege. A sosit cu maşina palatului pe uşa de la biserică şi a intrat în Casă pe scara de serviciu, îmbrăcat civil, în haine maro cu dungi. A mers la birou unde s-au aflat cei amintiţi. Mircea Ionniţiu, cum a sosit Dămăceanu s-a dus la rege, i-a făcut un semn să iasă. Regele a vorbit cu Dămăceanu, la care Dămăceanu a răspuns: <Suntem gata, numai că recruţii au două şedinţe de tragere.> După ce a comunicat cu regele, Dămăceanu a plecat pe uşa din faţă, n-a mai dat pe la noi.
Regele a revenit şi n-a trecut decât maximum un minut-două când Ionniţiu, din locul unde era, mi-a făcut mie semn să intru în sufragerie. Am intrat în sufragerie însoţit de cei trei subofiţeri. M-am prezentat regelui cu formula: <Să trăiţi, Majestate!>, după care m-am întors către cei doi Antoneşti şi m-am adresat: <Domnule mareşal, din înalt ordin, sunteţi arestaţi!> Mă întorc către subofiţeri şi ordon: <Executarea!> Subofiţerii din spatele meu i-a încadrat pe cei doi… Acum regele părăseşte sufrageria şi se duce la biroul din fund, unde erau cei amintiţi. Cei doi Antonescu, surprinşi de această situaţie, au început să adreseze lui Sănătescu cuvinte destul de grele, bineînţeles, pentru noi nu mai vorbesc! Sănătescu nu le-a răspuns nimic… În timpul ăsta, Antonescu a făcut un gest – să-şi bage mâna în buzunar. Plutonierul Rusu i-a imobolizat braţul. În timpul acesta Sănătescu i-a făcut semn cu degetul, adică să nu fie bătaie, la care Rusu a înţeles să lase braţul liber. A ieşit Sănătescu.
Am rămas eu cu cei arestaţi, am mers pe coridor – eu în urmă, ei încadraţi de cei doi subofiţeri – să-i conduc la cele două seifuri aranjate de rege cu Ionniţiu, din timp. Cheile seifurilor le dăduseră lui Bâlă, ca să înveţe cum se închid, cum se deschid… şi pe parcursul drumului, din locul arestării până pe coridor, ei mergeau cu paşi destul de mărunţi, şi insultele nu încetau. În timp ce parcurgeam acest coridor, fără să facem vreun act de violenţă, regele cu cei din birou au scos capul afară să-i vadă. Atunci Antonescu li s-a adresat: <Nenorociţilor, până mâine veţi fi spânzuraţi cu toţii! Va veni Clodius cu noi forţe şi va restabili situaţia.> Noi ne-am continuat drumul cu ei până la seifuri. I-am închis în seif, apoi eu n-am mai stat, am coborât. Am venit la Sănătescu ca să continui celelalte arestări. A rămas la seifuri plutonierul Rusu şi Dinu Cojocaru. Bâlă a venit şi el jos şi s-a pus la dispoziţia regelui. Între timp, eu am dat telefon la companie să se dea jos tablourile lui Antonescu şi să comunice şi la Sinaia. <Să se dea jos imediat tablourile lui Antonescu, în toate birourile…> Apoi, am dat ordin căpitanului Teodorescu să aresteze escortele. […] La ora 5:30 s-a terminat cu arestarea, inclusiv arestarea escortelor. […]
După chestiunea aceasta, a trebuit să trimitem [trupe] la Radiodifuziune. Am trimis pe locotenentul Păpuşoi cu o grupă de luptă, ca să aducă aparatele şi specialistul pentru a imprima proclamaţia regală. Locotenentul Păpuşoi a venit cu tehnicianul respectiv de la Radiodifuziune şi a imprimat proclamaţia. Şi după terminarea imprimării, tot Păpuşoi a condus pe tehnician cu proclamaţia imprimată şi am dat ordin să stea până când o difuzează, timp de o oră. În caz că se opune, el n-are decât să folosească arma. Ăsta era consemnul. […] S-a citit proclamaţia, după proclamaţie, la un sfert de oră, apare o maşină de război însoţită de alte maşini de război. Căpitanul Teodorescu le observă şi mă face atent că vin nişte maşini de război germane. Zic: <Nu-i nimica, urmărţi-le!> Au oprit la intrarea în palat, în aripa Creţulescu. Cine era?! Ambasadorul Germaniei, Manfred von Killinger. Îi spune lui Teodorescu că vrea să meargă la rege, Teodorescu mă anunţă pe mine, eu mă duc la Sănătescu, Sănătescu la rege, care zice: <Conduceţi-l la mine.> Eu l-am însoţit până la rege, acolo era Sănătescu, era Buzeşti şi Stârcea. Regele i-a spus foarte scurt: <Cred că aţi auzit cele ce am spus în proclamaţie. Am luat această măsură în interesul ţării mele. Totuşi, înţeleg să fiu cavaler, să daţi dispoziţii trupelor germane să se retragă în ordine. În caz contrar, vor suferi rigorile războiului.>
După ce a plecat Killinger, la o jumătate de oră a sosit generalul Gerstenberg. A dat de Teodorescu la poartă. Teodorescu mă cheamă pe mine, eu m-am dus la Sănătescu, Sănătescu a vorbit cu regele. Regele a spus: <Nu, nu-i mai primesc eu! Dacă ştii ce i-am spus lui Killinger, îi primeşti dumneata!> Sănătescu a explicat cele ce i-a spus regele lui Killinger. A plecat… La un moment dat, mă cheamă regele şi îmi spune: <Trebuie să plecăm la Dobriţa…> Locurile de adăpost în caz de reuşită au fost studiate din vreme. A fost întâi la Râul Sadului, lângă Sibiu, după aceea a fost Dobriţa, în categoria a doua. Regele a spus: <Din acest moment, nu mai iei legătura nici cu ai tăi>…. Am plecat [la Dobriţa] numai cu ce a fost pe mine… “
[Interviu realizat de Muzeul de Artă şi Istorie al Municipiului Bucureşti, 1974]
