Cu zece ani în urmă, în Europa încă părea că statul naţional ca şi formă de organizare statală şi socială şi-a epuizat resursele şi că viitorul aparține uniunilor transnaţionale, globalizării (cu toate consecinţele pozitive şi negative ale acesteia). Statele vor ceda din ce în ce mai mult din suveranitatea lor Uniunii Europene sau altor structuri, cum ar fi Comunitatea Statelor Independente.
Criza imigranţilor începută din 2015 a arătat însă că diferenţele sociale, istorice şi culturale sunt prea mari atât între statele europene cât şi în interiorul unor state, ca proiectul unui stat supranaţional (Statele Unite Europene) să se poate realiza în curând. Curentul pro-european a intrat într-o fază de stagnare, după care în defensivă. Bruxelles-ul nu a avut şi încă nu are mijloace să-și impună voinţa. Iar raportul de forţe dintre partidele politice liberale, internaţionaliste şi cele conservatoare, naţionaliste tinde să se echilibreze. Au apărut mişcări secesioniste puternice în interiorul unor state cu democraţii consolidate cum sunt Spania sau Marea Britanie.
Cu toate acestea pare că nu putem vorbi despre o schimbare de paradigmă în politica europeană. Globalizarea, mobilitatea socială este la cel mai înalt nivel pe care l-a cunoscut Europa, iar numărul imigranţilor din ţările musulmane este în creştere. În aceste condiţii, fenomenul poate fi considerat ca o ultimă zvâcnire a statului naţional împotriva unor curente globale de neoprit.
Prima ruptură a construcţiei europeane a reprezentat referendumul britanic din 23 iunie 2016, când 51,9% dintre votanţi au decis ieşirea din Uniunea Europeană. Cu toate că Brexit este un proces dificil nu numai pentru UE, dar mai ales pentru Marea Britanie acesta va trebui dus până la capăt. Londra însă mai are alte probleme. Tendinţelor de independenţă manifestate de Scoţia şi mai nou de către Ţara Galilor, este posibil se li alăture și Irlanda de Nord, aşa cum Rador v-a informat. În cazul în care Marea Britanie ar institui controlul la frontiera sa cu Irlanda, această ţară – ca membru al UE – ar putea să uzeze de dreptul său de veto pentru ieşirea din UE a Regatului Unit. Situaţia s-ar putea debloca prin acordarea unnui statut special Irlandei de Nord. În acest caz însă Partidul Democratic Unionist (DUP) cea care susţine guvernul conservator a doamnei Theresa May va ieşi din coaliţie, astfel Partidul Conservator își va pierde majoritatea în legislativul britanic. Situaţia creată ameninţă însă nu numai guvernul condus de doamna May, ci şi dominaţia unioniştilor nord-irlandezi, care se tem că o schimbarea statutului regiunii va duce la denunţarea aşa numitei Convenţii de Vinerea Mare (Good Friday Agreement) încheiată în 10 aprilie 1999 prin care Sinn Féin (partid secesionist nord-irlandez) în schimbul unei autonomii limitate s-a angajat că depune armele şi nu va lupta decât cu mijloace paşnice pentru independenţa regiunii.
Statul european puternic, pro-european, este Germania, însă Angela Merkel, cea care a câştigat alegerile parlamentare nu a reuşit să-şi formeze guvernul şi analiştii germani opinează că problemele sunt mult mai grave decât par. Se pare că doamna Merkel nu mai este de dorit în fruntea guvernului federal chiar de către o parte din propriul ei partid CDU. Aceştia îi reproşează acesteia, nu numai politica sa faţă de imigranţi, dar şi faptul că fiind prea ataşată de Bruxelles, sacrifică interesele naţionale ale Germaniei. Situaţia – potrivit analizei Brookings Institution – este similară şi în Olanda, unde Partidul Popular pentru Libertate şi Democraţie câştigător în alegeri, nici după ce au trecut 267 de zile de la alegeri, nu a reuşit să formeze guvernul.
Referendumul catalan, chiar dacă nu a avut sorţi de izbândă, a atras atenţia opiniei publice asupra dorinţei de independenţă a unei părţi semnificative a populaţiei din regiunea spaniolă. Cu doar 13 zile înainte de alegerile regionale, sondajele de opinie indică victoria partidelor pro-independenţă, ceea ce obligă guvernul spaniol la dialog cu aceste forţe.
Nu a avut foarte mare ecou în presa internaţională, dar, duminica trecută la primul tur al alegerilor regionale din Corsica, coaliţia a două partide care urmăresc să obţină independenţa insulei, au obţinut 45% din sufragii, în timp ce partidul lui Emmanuel Macron, Republica în Avânt (LREM) a obţinut doar 11% din voturi. Gilles Simeoni, conducătorul naţionaliştilor corsicani a salutat rezultatul referendumului catalan şi a declarat că deocamdată nu se pune problema organizării unui referendum referitor la independenţa Corsicăi, dar într-un viitor nu prea îndepărtat această problemă se va pune pe ordinea de zi.
Şi încă nu am menționat statele de la periferia Uniunii, Ungaria şi Polonia (într-o oarecare măsură și Cehia), ţări care în mod declarat se opun deciziilor luate la Bruxelles.
Din exemplele de mai sus rezultă că din ce în ce mai multe forţe politice europene caută soluţii naţionale la provocări internaţionale. S-ar putea ca toate acestea să conducă la o golire a UE şi la întărirea statelor naţionale.
În România, în acest moment, acest curent este reprezentat prin Partidul Social Democrat aflat la guvernare, însă acesta este pus sub presiune de protestele de stradă şi de preşedintele ţării. Va fi interesant de observat în ce măsură evoluţia în curs a scenei europene, va influenţa raportul de forţe dintre putere şi opoziţie din România.
Articol de Ervin Székely, RADOR – 8 decembrie
