22 decembrie 1955 a fost o zi memorabilă pentru familia istoricului Ioan Hudiṭă. Fiica sa, Ioana Berindei, îşi amintea mereu această zi, cu o emoṭie resemnată. A fost ziua în care tatăl ei s-a întors din închisoarea de la Sighet. În 1947 fusese arestat, dus la Văcăreşti, la Craiova şi apoi la Sighet, fără condamnare, fără proces, doar prin abuz. Profesorul Hudiṭă avea de plătit refuzul de a colabora cu comuniştii, de a accepta postul de prim-ministru într-o Românie aservită Uniunii Sovietice şi ocupată de trupele ei. De altfel, el nu acceptase compromisul cu niciunul dintre regimurile politice extreme sau autoritare: îl refuzase pe Carol al II-lea în 1938, o refuzase pe Ana Pauker în 1944, cerându-i totodată să organizeze alegeri libere, democratice. A fost o mare îndrăzneală, expresie a unei moralităṭi care nu se mai regăseşte astăzi în lumea politică românească. A fost o atitudine care reflecta credinṭa lui profundă în sistemul democratic.
Ioan Hudiṭă s-a născut la 1896 la Bogdăneşti, în judeṭul Suceava, într-o familie de învăṭători. Şi-a făcut studiile la Iaşi unde a devenit licenṭiat în drept şi geografie, apoi în istorie. Doctoratul şi l-a dat la Paris – un doctorat în istorie diplomatică -, având ca temă relaṭiile dintre Franṭa şi voievozii Transilvaniei în secolul al XVII-lea. Întors în ṭară, a predat istoria diplomaṭiei la Iaşi (din 1928) şi Bucureşti (din 1935). În politică a intrat în 1931, mai întâi în Partidul Țărănesc-Democrat al lui Nicolae Lupu, apoi, după trei ani, la fuziunea cu Partidul Naṭional Ţărănesc, a devenit unul dintre cei mai importanṭi colaboratori ai lui Iuliu Maniu. În casa lui s-a semnat la 20 iunie 1944 documentul de înfiinṭare a Blocului Naṭional Democratic, o platformă cu caracter antifascist, redactată de PNL, PNŢ, PSD şi reprezentantul comuniştilor. Profesorul Hudiṭă era atunci secretar general adjunct al PNŢ. După 23 august 1944 avea să fie scurt timp ministrul Agriculturii şi Domeniilor în guvernele conduse de Constantin Sănătescu şi Nicolae Rădescu. Cu toate aceste „file de dosar”, avea să fie arestat de comunişti în două rânduri: prima dată în 1947, apoi în 1961.
Arhiva de istorie orală păstrază un portret al istoricului Ioan Hudiṭă realizat de fiica sa, Ioana Berindei. Îi alăturăm câteva amintiri ale Lianei Jovin, soṭia doctorului şi prietenului lui Iuliu Maniu, Ion Jovin.
Ioana Berindei, fiica lui Ioan Hudiṭă
„Tatăl meu a vrut să aibă băieţi şi, pentru că am fost două fete, el îmi spunea <domnul Mimi> mie şi sorei mele îi spunea <domnul Ricu>. […] Când veneam de la şcoală, în liceu, sora mea stătea în capul mesei, eu în celălalt, tata pe un flanc al mesei, mama vizavi şi tata [întreba]: <Ei, fetelor, ce a fost azi la şcoală, ce s-a întâmplat? Povestiţi-mi! Întâi domnul Ricu…> – începea cu ăl mai mic. Şi <domnu’ Ricu> începea să gesticuleze şi să peroreze. Şi tata punea mâna la cap şi spunea: <Eu sunt orb, nu văd, doar aud! Mie îmi vorbeşti cu argumente. Pune mâinile pe masă, mănâncă, fă ce vrei cu ele, dar mie îmi povesteşti cu argumente. Să nu vă văd gesticulând! Să ştiţi, e cel mai urât lucru!…> […] Şi-aşa ne-a obligat să vorbim, să argumentăm, să ştim ce spunem. Şi adevărul este că sora mea l-a moştenit, este o bună vorbitoare. Eu luam note mari în teze şi sora mea la oral.
El, [era] un om de casă şi foarte iubitor de familie şi a iubit-o teribil pe mama mea, pe mama mea a cunoscut-o când avea mama 8 ani şi el 12. Mama povesteşte că venise la Bogdăneşti la sora ei mai mare şi s-a suit într-un măr, să culeagă mere. Şi tata s-a postat sub măr şi nu mai vroia să plece şi mama nu mai cobora din măr, de ruşine. Aşa s-au cunoscut… […]
Cum s-a făcut apropierea lui de Iuliu Maniu? La început a fost în partidul doctorului Lupu….
El a fost în partidul doctorului Lupu pe care-l preţuia foarte mult. Lupu venea des la noi acasă, însoţit de fratele lui, Costache Lupu – avocat – şi de ceilalţi prieteni, cu care făceau aceeaşi politică. Dar când au făcut fuziunea, Partidul Ţărănesc Democrat cu partidul lui Maniu, tata a rămas prieten cu Lupu şi s-a luptat să-l apropie de Maniu. Lupu era un personagiu foarte deştept, dar foarte ambiţios şi cred că a fost puţin gelos. Şi tata a făcut tot ce a putut să-i unească şi să-l convingă pe Lupu că Maniu e un om cu totul deosebit şi că unirea dintre ei nu poate să fie decât benefică. […] L-a urmat pe Maniu […] şi cred că în discuţiile lor – tata fiind şi un profesor de istorie diplomatică – Maniu îl asculta cu evlavie, trebuie să spun; îi plăcea să-i facă tata discursuri şi lecţii de istorie, să spun aşa, de diplomaţie. Cred că şi Maniu avea dragoste sinceră şi-l iubea pe tatăl meu adevărat, n-a fost o iubire unilaterală! Dovadă că şi la Sinaia îl căuta şi, când eram la Snagov, ei nu începeau discuţiile până nu apărea şi tata. […]
La 19 [20] iunie 1944, în casa noastră s-a semnat – casa noastră era în Strada H, din Parcul Vatra Luminoasă – s-a semnat pactul dintre PNŢ, PNL, PSD şi Partidul Comunist. Au participat Constantinescu-Iaşi de la comunişti, cu care tata era prieten din copilărie, de la Iaşi, făcuseră liceul împreună, la Paris au fost împreună… Îşi iubea prietenii, [chiar] fără să le accepte poziţiile politice, dar când a fost să se ajute între ei [s-au ajutat]… Această masă [la care s-a semnat], după ce a murit tata, am convins-o pe mama s-o dăm Partidului Comunist. […] Dacă există şi azi sau nu, n-am avut curiozitatea să mă duc să văd. […] La 23 august 1944 eram la Snagov, tata plecase de la Snagov cu Leucuţia, cu Maniu, cu Ghiţă Pop, cu Lazăr, veniseră toţi la Bucureşti. Şi seara s-a auzit un comunicat: <Fiţi atenţi… că se va da un comunicat important pentru ţară!>… A doua zi, după ce, mă rog, am ştiut că s-a înfăptuit acest 23 august, a doua zi am fost bombardaţi de nemţi – dar cumplit! – la Snagov… Mă mir că am scăpat! Cădeau bombele în lac, făceau explozie, eram culcaţi pe jos. N-a durat mult, dar pe urmă se auzeau bombardamentele de la Bucureşti, parcă clocotea pământul! […] Ei, şi pe urmă, după câteva zile, a venit tata cu o maşină şi ne-am mutat la Bucureşti. Am revenit cu tot ce-aveam acolo, mă rog, ne-am reinstalat la Bucureşti.
Tata, şi ca ministru, supra-modest a fost… În momentul în care a venit un soldat cu o gheretă să se aşeze în faţa casei [să-l păzească], i-a spus: <Dragă, uite, e iarnă, e frig, pe mine n-are cine să mă împuşte, te rog foarte mult să te duci la unitate şi să spui că n-am nevoie! Hai, acum vino în casă să bei o cafea, încălzeşte-te şi cheamă-i să ia toată asta, că nu vreau, mie nu-mi place circul!> S-a comportat exact cum se comporta ca profesor, un om ca toţi oamenii, nici un fel de morgă nu s-a simţit în casa noastră, el fiind ministru.
Cum aţi aflat dumneavoastră, familia, că urmează să fie numit ministru?
Aaa! Au fost întruniri între ei şi tata a venit acasă şi ne-a spus: <Ştiţi că eu am să fiu ministru.> <Unde, cum?!>… Maniu ar fi vrut să-l facă ministru de Externe, ca istoric şi diplomat. Dar cred că erau alte presiuni şi tata era regăţean şi Maniu avea mulţi ardeleni care trebuiau satisfăcuţi – tot devotaţi, nimic de spus! Aşa că el a fost [ministru al Agriculturii]… […] Nu i-a schimbat cu nimic felul de a fi şi de viaţă faptul că a fost şi ministru. […] El a ajuns ministru pentru că l-au apreciat prietenii pentru devotamentul şi patriotismul lui, nu l-a îngâmfat cu nimic faptul că a urcat şi pe cealaltă treaptă. În fond, important era că era profesor. Asta-şi dorise şi atinsese… La Paris şi-a luat doctoratul cu très honorable; au vrut să-l ţină la Paris, la Fontenay-aux-Roses, dar el a preferat să vină la familia lui – că-şi adora familia de la Bogdăneşti! – şi i-a ajutat şi ca deputat şi ca profesor. […]
Cum s-au petrecut lucrurile în 1947, la prima arestare a tatălui dumneavoastră?
La 15 septembrie, în 1947, a fost dat afară din învăţământ. La 2 octombrie a avut un accident, şi-a rupt femurul, cap de femur şi humerusul şi a fost internat la doctorul Gerota, la spitalul doctorului Gerota. Vă închipuiţi că avea piciorul în extensie, avea vreo 20 şi ceva de kilograme de nisip… care îi atârnau, că îi puseseră piciorul în extensie. Avea dureri cumplite! Şi pe 4 octombrie, deci după două zile, s-a trezit cu un miliţian la cap – era la etajul 1 camera lui – jos, sub geam un miliţian, la poartă, tot spitalul în mare alertă: era arestat! Au vrut să-l ridice şi Gerota a spus: <În halul ăsta nu vi-l pot da! Cum o să vi-l dau cu piciorul atârnând? Atunci îl omorâţi!> Şi a rămas în spital vreo două luni şi ceva. […] Ei, l-au luat, când a început să meargă, l-au dus la spitalul din Călăraşi şi în ’48, când se restabilise – şi acolo bine păzit! – acolo am putut să-l văd o dată şi mama zilnic; era un spital condus de evrei foarte drăguţi şi cumsecade cu el. Îl iubeau foarte mult, fiindcă şi el îi ocrotise în epoca legionară, pe mulţi.
El se aştepta la ceea ce avea să urmeze după instalarea comunismului?
După [înscenarea făcută ṭărăniştilor la] Tămădău se aştepta! Dar, la o întâlnire cu comuniştii, i-a spus lui Gheorghiu Dej: <Sunteţi o minoritate obraznică!> -asta cred că l-a costat… A plătit cu toată închisoarea! Şi cum au fost toţi arestaţi, nu văd de ce nu l-ar fi luat pe el. Fusese secretar adjunct [la PNŢ], fusese omul de încredere al lui Maniu. […] În familia noastră, Berindei şi Hudiţă, au fost 22 de persoane închise!”
[Interviu de Silvia Iliescu, 1998]
Liane Jovin, soṭia doctorului Ion Jovin
„23 august [1944] a fost într-o miercuri, dacă-mi aduc eu bine aminte şi domnul Maniu venea des la noi la Sinaia, venea şi stătea sâmbetele, venea cu domnul Hudiţă care îşi avea familia, doamna Hudiţă cu fetele. Şi veneau cu bărbatu-meu cu maşina, plecau la ore devreme sau târzii, ca să nu-i apuce bombardamentul la Ploieşti. Şi în ultimul weekend înainte de 23 august au fost domnul Maniu cu domnul Hudiţă şi când au plecat, noi ne-am sculat şi i-am dus până la maşină şi ultimul lucru [spus] a fost: <Ei, ce faci, domnule Maniu?.. Se face sau nu se face [ieşirea României din război]…?> La care el a dat din umeri, nu ne-a spus nici da, nici nu…
Dar dumneavoastră bănuiaţi că se va întâmpla ceva…
Păi, noi ştiam că se va întâmpla ceva, ştiam că se întâmplă ceva, nu ştiam exact ce… Fiindcă, de exemplu, bărbatu-meu… el avea spitalul mutat la Periş. Şi când se ducea la Periş sau când venea la Sinaia… ştiţi că a fost [înṭelegerea între] Partidul Naţional Ţărănesc, a fost Partidul Liberal, au fost socialiştii cu Titel Petrescu şi au fost comuniştii, cu Pătrăşcanu şi cu Constantinescu-Iaşi, parcă aşa l-a chemat. Şi Hudiţă era bun prieten cu Constantinescu-Iaşi şi ăla a fost profesor, tot de istorie – Hudiţă a fost profesor de istorie, universitar – şi Constantinescu-Iaşi a fost închis în timpul lui Antonescu, ca comunist. Şi domnul Hudiţă şi doamna se duceau la închisoare şi-i făceau de mâncare, îi făceau pachete, că îl cunoşteau dinainte. Şi Pătrăşcanu venea şi el, veneau şi la bărbatu-meu la cabinet, mai se-ntâlneau şi acolo, se întâlneau cu Pătrăşcanu şi cu Maniu şi cu… eu nu ştiam de chestia asta, adică ştiam că se înâlnesc dar n-am asistat niciodată la o chestie din asta. […] Hudiţă sau venea la noi sau rămânea la Snagov.”
[Interviu de Octavian Silivestru, 1993]
