Luni, 18 decembrie, în România este marcată Ziua Minorităţilor Naţionale, stabilită prin Hotărârea de Guvern nr. 881 din 9 decembrie 1998, publcată în M.O. 478 din 14 decembrie 1998. Ţara noastră s-a alăturat astfel, demersurilor Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la minorităţi, for care, la 18 decembrie 1992, a adoptat Declaraţia cu privire la drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, etnice, lingvistice şi religioase – ca document internaţional ce oferă o garanţie a drepturilor minorităţilor în general, în lume.
Chiar dacă, la nivel mondial, nu a fost posibilă instituirea unei definiţii unanim recunoscute şi universal valabile, prin minorităţi naţionale se înţelege existenţa şi recunoaşterea ca atare, a unor grupuri bazate pe factori unificatori şi spontani, un grup bine definit de persoane care are cetăţenia statului în care locuieşte, care prezintă caracteristici etnice, culturale sau lingvistice distincte şi sunt animate de voinţa de a păstra identitatea comună a membrilor săi, în special referitoare la cultura, tradiţiile şi limba lor, care sunt în inferioritate numerică în raport cu populaţia care constituie majoritatea, dar întreţin legături vechi, trainice şi durabile cu acest stat.
În unele state termenul de minoritate naţională este echivalat cu ideea de minoritate etnică, ceea ce duce la evitarea unor posibile confuzii în aplicarea reglementărilor internaţionale.
În practică, minorităţile naţionale sunt definite şi prin alţie termeni, cum sunt, spre exemplu, cazurile Poloniei, Albaniei şi Ungariei – unte întâlnim termenul de minoritate lingvistică, religioasă sau culturală şi, mai rar, naţională şi etnică, termenii de comunitate sau minoritate etnică – în Croaţia, Slovenia, Cipru, minoritate sau grup rasial/etnic, în Finlanda, sau popoare nordice mici, comunităţi etnice puţin numeroase – cum este cazul Rusiei.
Pe de altă parte, literatura de specialitate, care studiază problematica minorităţilor naţionale, identifică şi alţi termeni, care sunt definiţi astfel încât să caracterizeze mai bine – în opinia autorilor – caracteristicile minorităţilor: minorităţi teritoriale, autohtone/istorice şi extrateritoriale – în funcţie de faptul că locuiesc sau nu în arealul teritorial istoric, cu tendinţa de acordare a unui volum diferit de drepturi sau a unui teritoriu minoritar, minorităţi superioare – cu intenţia de a fi purtători ai unei culturi superioare faţă de cea a ţărilor în care sunt stabilite (vezi exemplul germanilor din America Latină), minorităţi imperiale sau ex-dominante – de regulă, formate în urma destrămării marilor imperii, fiind citaţi, în aceşti termeni, ruşii şi ungurii, ca reprezentanţi ai unei mentalităţi de nesupunere, sau minorităţi transfrontaliere – adică cele care sunt răspândite în număr mare într-o serie de ţări, cum este cazul populaţiei de origine evreiască şi romii.
La nivel european, tematica minorităţilor constituie unul dintre cei 8 „piloni” ai unui veritabil cluster al interculturalităţii alături de cultură, migraţie, religie, educaţie, locul de muncă, multilingvism şi tineret.
Din punct de vedere al reglementărilor, problematica minorităţilor în Europa este una veche, iar primele acte juridice au avut la bază necesitatea protecţiei unor populaţii minoritare din punct de vedere religios.
► Astfel, în anul 1648 a fost parafat Tratatul de la Westfalia, între Franţa/Sfântul Scaun şi aliaţi, care a avut ca scop protejarea protestanţilor din Germania.
► În 1660 s-a semnat Tratatul de la Olivia, între Suedia/Polonia/Prusia, pentru protejarea drepturilor catolicilor şi evanghelicilor din teritoriile cedate Suediei, act urmat, în 1669, de Tratatul de la Karlowitz, semnat între Polonia şi Imperiul Otoman, pentru respectarea drepturilor catolicilor din Imperiul Otoman.
► Anul 1774 a adus Tratatul de la Kuciuk – Kainargi, între Rusia şi Turcia, privitor la creştinii din Turcia, iar în 1815, Actul Final al Congresului de la Viena, semnat între Rusia, Austria şi Prusia, asigura polonezilor aflaţi pe teritoriul lor instituţii pentru a-i proteja de influenţa celor trei guverne.
► În anul 1830, a apărut Protocolul Conferinţei de la Londra, în care era menţionată respectarea libertăţilor politice şi civice ale tuturor cetăţenilor Greciei, indiferent de religie, iar în 1856, prin Convenţia de la Paris, s-a reglementat protecţia cultelor creştine.
► În anul 1878, Tratatul de la Berlin, semnat de Bulgaria, Muntenegru, România şi Serbia, prevedea asigurarea drepturilor egale ale tuturor cetăţenilor lor, iar în 1881 a fost parafată Convenţia internaţională de la Constantinopol, care aducea prevederi clare privind prodecţia musulmanilor.
► În anul 1913 a fost semnat Tratatul de la Bucureşti, între Bulgaria, Grecia şi Serbia, care menţiona, printre altele, autonomia şcolară şi religioasă a cuţo-vlahilor de pe teritoriul lor.
► Anul 1919, a adus Conferinţa de la Versailles, care s-a încheiat cu instituirea unor reguli privind protecţia minorităţilor, iar în anul 1945, aceste prevederi au fost întărite de Carta Naţiunilor Unite.
► În anul 1948, a apărut Convenţia cu privire la Prevenirea şi Pedepsirea Crimei de Genocid, în 1965 a fost instituită Convenţia Internaţională cu privire la Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare Rasială, iar în 1978, a fost parafată Declaraţia UNESCO cu privire la Rasă şi Prejudiciul Rasial.
► În anul 1992, cum am amintit deja, a fost semnată Declaraţia ONU cu privire la Drepturile Persoanelor aparţinând Minorităţilor Naţionale sau Etnice, Religioase şi Lingvistice, urmată, în anul 1996, de Recomandarea 1300 privind protecţia drepturilor minorităţilor, elaborată de statele membre ale Uniunii Europene, de la acea vreme.
În România, drepturile şi libertăţile minorităţilor naţionale sun reglementate de următoarele acte interne şi internaţionale:
- Constituţia României
- Legea nr. 86 pentru Statutul Naţionalităţilor Minoritare
- Declaraţia Guvernului României cu privire la minorităţile naţionale
- Hotărârea Guvernului României privind organizarea şi funcţionarea Consiliului pentru Minorităţile Naţionale nr. 137 din 6 aprilie 1993
- Ordinul nr. 513 cu privire la drepturile minorităţilor naţionale etc.
- Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite
- Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
- Convenţia privind lupta împotriva discriminării în domeniul învăţământului
- Carta de la Paris pentru o Nouă Europă
- Recomandarea 1134 (1990) a Consiliului Europei cu privire la drepturile minorităţilor
- Recomandarea 1177 cu privire la drepturile minorităţilor
- Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare
- Carta cetăţeniei şi drepturilor minorităţilor în Uniunea Europeană
Drepturile minorităţilor – şi, mai ales, multiculturalitatea – sunt o realitate în România – care implică recunoaşterea pluralismului şi a varietăţii culturale, a identităţii culturale a oricăror minorităţi. Mai mult, în ţara noastră, se pune un accent deosebit pe recunoaşterea reciprocă de valori, pe cultivarea unui spirit de dialog, pe comunicare şi colaborare între diverse culturi existente – un drum parcurs cu greu după anul 1989, de la multiculturalitate la interculturalitate. De-a lungul timpului, ţara noastră a evoluat, în prezent fiind recunoscute unanim, la nivel internaţional, preocupările autorităţilor române pentru protecţia minorităţilor naţionale.
Se cunoaşte că etniile minoritare completează tradiţiile şi cultura românească, oferind o privire de ansamblu asupra răspîndirii diferitelor minorităţi pe teritoriul României şi asupra modului în care tradiţiile minorităţilor şi ale majorităţii s-au influenţat şi s-au potenţat reciproc, de-a lungul timpului.
Conform recensământului din anul 2011, populaţia minoritară reprezintă un procent de circa 11 % din totalul de 20,1 milioane locuitori.
Cele mai importante minorităţi din România sunt cea maghiară – 1,23 milioane locuitori (circa 58,9 % din total minorităţi), fiind urmaţi de romi – 0,62 milioane (29,8 din minoritari), ucraineni – 50,9 mii locuitori (2,44 % din minoritari), germani – 36 mii (1,73 %), turci – 27,7 mii (1,33 %), ruşi – lipoveni – 23,49 mii (1,13 %) şi cu sub 1 % pondere (fiecare) din minoritari (20 de mii de locuitori, sau mai puţin) – tătari, sârbi, slovaci, bulgari, croaţi, greci, evrei, italieni, polonezi, cehi, şi alte miniorităţi.
► Populaţia de origine maghiară
Prezenţa maghiarilor în Bazinul Carpatic datează din anul 895. Prezenţa secuilor este atestată începând cu secolele XI – XII, în zona actuală a judeţului Bihor, apoi în Cluj, Alba, Târnava, Hunedoara sau Turda, iar în secolul XII în Miercurea Ciuc, Odorhei, Târgu Mureş sau Gheorghieni. Trebuie spus că numărul maghiarilor din România a variat în jurul a 1,4 – 1,7 milioane locuitori, în perioada 1930 – 2001, astfel că cifra de 1,23 milioane înregistrată în 2011 la recensământ reprezintă o scădere semnificativă.
Organizarea internă a comunităţilor maghiare a evoluat cu timpul, pe timpul migraţiilor, maghiarii erau organizaţi în triburi, neamuri şi familii mari, organizare care s-a menţinut de-a lungul timpului în Evul Mediu, iar azi se reflectă şi prin coeziunea familiilor, mai ales la ţară, prin relaţii foarte strânse cu rudele mai îndepărtate.
Populaţia de etnie maghiară este majoritară în judeţele Harghita (84,6%) şi Covasna (73,8%), iar proporţii semnificative ale populaţiei de etnie maghiară (peste 20%) există şi în judeţele Mureş (39,3%), Satu Mare (35,2%), Bihor (25,9%) şi Sălaj (23,1%).
Ocupaţia clasică (istorică) a maghiarilor diferă în funcţie de aria geografică locuită, ei ocupându-se de agricultură, creşterea animalelor, pescuit, meşteşugărit, minerit şi comerţ.
Comunitatea maghiară beneficiază de numeroase instituţii de învăţământ preuniversitar şi universitar în limba maternă, precum şi de numeroase emisiuni dedicate minorităţii maghiare, la posturile publice de radio şi televiziune.
Există numeroase instituţii de cultură ale comunităţii maghiare, între care Opera Maghiară din Cluj, Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, Teatrul Național din Târgu Mureș, Teatrul Maghiar de Stat Csiki Gergely (Timișoara), Teatrul Tamási Áron (Sfântu Gheorghe), sau Teatrul Tomcsa Sándor (Odorheiu Secuiesc), Muzeul Național Secuiesc din Sfântu Gheorghe, Muzeul Secuiesc al Ciucului din Miercurea Ciuc sau Biblioteca Teleki-Bolyai din Târgu Mureș. Amintim aici şi Casa memorială Ady Endre, Ady Endre, Satu Mare, Casa memorială Tamási Áron, Lupeni, Harghita, Casa memorială Áprily Lajos, Praid, Harghita şi Casa memorială Petöfi Sándor din Turda.
Principala organizație care îi grupează pe maghiarii din România sub aspect politic este Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, reprezentată ca partid politic în Parlament. Există de asemenea organizații politice de mai mică anvergură ale maghiarilor din România, precum Partidul Civic Maghiar sau Partidul Popular Maghiar din Transilvania.
► Populaţia de origine rromă
Cu toate că iniţial s-a presupus că existenţa rromilor în Europa ar fi fost înregistrată încă din jurul anilor 1000, în documentele de cancelarie domnească autohtonă, se atestă că abia în anul 1385 se pomeneşte despre rromi într-un act de danie către Mănăstirea Vodiţa din Ţara Românească. În Moldova sunt menţionaţi în anul 1414, în dania lui Alexandru cel Bun, iar în Transilvania în 1422, în privilegiul regelui Sigismund.
Originea rromilor se poate pune în legătură cu două teorii, conform cercetătorilor: originea egipteană, lansată de englezi şi însuşită de mulţi cercetători, însă dovedită de lingvişti, antropologi, istorici, sociologi ca fiind falsă şi originea indiană, care, în prezent, cumulează cele mai convingătoare argumente.
Dacă în anul 1930 se înregistrau în România 262.501 romi, cifrele recensământului din 2011 arată că în ţara noastră există circa 620.000, ceea ce înseamnă că această minoritate cunoaşte o creştere continuă pe teritoriul ţării noastre.
În familia tradiţională rromă, fiecare persoană ocupă un loc aparte, îşi cunoaşte şi îşi respectă statutul şi rolul, ştie ceea ce îi este permis şi ceea ce nu îi este permis.
Rolurile masculin-feminin nu se definesc ierarhic superior-inferior, ci sunt complementare, iar un rol important în familia tradiţională îl joacă „amare phure” – bătrânii, termen care defineşte atât rudele de sânge – bunicii, dar şi toţi bărânii din comunitate.
Cea mai importantă ocupaţie tradiţională a rromilor este prelucrarea metalelor, în fapt ocupaţiile dând şi denumirea categoriilor de rromi: căldărarii prelucrează arama, spoitorii se ocupă cu cositorirea, argintarii şi aurarii se ocupă cu prelucrarea metalelor preţioase, rudarii prelucrează lemnul. De asemnea, etnia rromilor a dat unii dintre cei mai mari lăutari ai ţării: Barbu Lăutaru, Fănică Luca, Grigoraş Dinicu, Fărămiţă Lambru.
După 1989 a avut loc în România o adevărată explozie a mişcării romilor şi a limbii romani. Dacă la început puţini romi vorbeau limba romani, în prezent aceasta este standardizată, se studiază în şcoli şi la universităţi, este utilizată în cultură şi în mass media, ca şi celelalte limbi ale minorităţilor naţionale.
Limba romani se studiază în 41 din cele 42 de judeţe ale României, existând un număr de 420 – 460 de cadre didactice rome care asigură predarea limbii romani în şcoli.
► Populaţia de origine ucraineană
Mărturiile arheologice şi lingvistice arată că o populaţie slavă de răsărit s-a aşezat în nordul României actuale încă din secolul al VI-lea, dar ce cea mai mare parte a satelor locuite astăzi de ucraineni sunt menţionate în documente istorice din secolele al XIV-lea şi al XV-lea. Aşezarea ucrainenilor în Dobrogea şi Delta Dunării datează de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea, când o parte din cazacii zaporojeni prigoniţi de ţarina Ecaterina a II-a a Rusiei s-au refugiat aici, cu acordul turcilor. Pentru a-i deosebi de vecinii lor ruşi lipoveni, localnicii îi numesc haholi. În alte regiuni, ucrainenii dețin, la fel, denumiri alternative: „ruteni” – în Maramureș, Banat și Crișana), sau „huțuli” – în zona muntoasă a Bucovinei.
Comunitatea ucraineană din Banat s-a constituit între anii 1908-1918 prin colonizarea unor domenii scoase la vânzare de proprietarii lor germani şi unguri, de către locuitori din zonele muntoase şi sărace ale Transcarpatiei şi din Bucovina.
Al treilea grup etnic ca mărime din România, ucrainenii trăiesc mai ales în nordul țării, în zonele din apropierea graniței cu Ucraina, mai ales în judeţele Maramureș, Suceava și Timiș. De asemenea, în județul Tulcea au fost înregistraţi circa 1000 de ucraineni.
Ca și minoritate etnică recunoscută oficial, ucrainenii au un mandat asigurat în Camera Deputaților, fiind reprezentată de Uniunea Ucrainenilor din România, care numără peste 100 filiale.
Liceul „Taras Șevcenko” din Sighetu Marmației este dedicat minorității ucrainene, aici se predă în limba ucraineană.
► Populaţia de origine germană
Primii germani s-au stabilit pe teritoriul României în secolele XII-XII, iar de-a lungul istoriei noastre au apărut saşii în Transilvania, şvabii sătmăreni în nord-vestul României, şvabii bănăţeni în Banatul de câmpie respectiv germanii din Banatul Montan în zona judeţului Caraş-Severin, landlerii în zona Sibiului, ţipserii în nordul Transilvaniei, germanii bucovineni sau dobrogeni.
Dacă în anul 1930, populaţia de origine germană reprezenta 4,1% din total – cu 745.421 de locuitori, reprezentând 23,7% (!) din populația Banatului, 8,9% din populația Bucovinei, 7,9% din populația Transilvaniei, 3% din populația Basarabiei și 2,8% din populația Dobrogei, acesta a descrescut numeric, inclusiv din cauza epurării etnice din perioada comunistă şi a emigraţiei în masă de după Revoluţie, ajungând în anul 1977 la 359.109 locuitori, în 1992 – 111.301 persoane, în 2002 – 60.088, şi puţin peste 30.000 în prezent.
Organizaţia care reprezintă minoritatea germană în viaţa publică este Forumul Democrat al Germanilor din România, cu sediul la Sibiu, având şi un deputat în Parlamentul României.
De menţionat este faptul că, iată, în acest an, comunitatea germană a dat preşedintele României, în persoana lui Klaus Iohannis, pentru un mandat de 5 ani.
Învăţământul cu predare în limba germană, cu o lungă tradiţie în România, este reprezentat de Colegiul Naţional „Samuel von Brukenthal” şi Colegiul Pedagogic „Andrei Şaguna” din Sibiu, Liceul Teoretic „Johannes Honterus” din Braşov, Liceul Teoretic „Joseph Haltrich” din Sighişoara, cunoscut şi ca „Şcoala din Deal”, Liceul Teoretic „Stefan Ludwig Roth” din Mediaş, sau „Colegiul German Goethe” din Bucureşti – Şcoala germană.
Minoritatea germană are şi o publicaţie cotidiană – “Allgemeine Deutsche Zeitung”, care apare cu suplimente periodice în Braşov, Banat, Sibiu, Satu Mare şi Resiţa.
De asemenea, posturile naţionale de radio şi televiziune au secţii de limba germană care dedică emisiuni specifice acestei comunităţi.
Există şi două teatre care se adresează publicului de limbă germană, Teatrul German de Stat din Timişoara şi Teatrul Radu Stanca din Sibiu, Secţia Germană.
► Populaţia de origine turcă
Prima atestare documentară a prezenţei stabile a unor etnici turci pe actualul teritoriu al României este în anul 1264 când, în urma luptelor interne de tip feudal din Imperiul anatolian selgiucid, un grup de 12 mii de ostaşi conduşi de imparătul Izeyddin Keykavuz s-a aşezat în Dobrogea. Aceştia erau trimişi de imparătul bizantin Mihail Paleologul pentru a apăra Imperiul Bizantin de invaziile străine. Aşezarea dobrogeană a fost numită de turcii preotomani Babadag – „Tatăl munţilor”.
Majoritatea turcilor din România trăiesc în zona istorică Dobrogea, în special în judeţul Constanţa, unde trăiesc 24.602 de turci, 3,4% din populaţia judeţului, dar şi în judeţul Tulcea.
Dacă în anul 1900 în Dobrogea se aflau 238 de geamii, astăzi în toată România se găsesc doar 72.
Sunt reprezentaţi la nivel parlamentar de Uniunea Democrată Turcă din România, care are în prezent aproximativ 40 filiale, majoritatea în judeţele Constanţa şi Tulcea dar şi în Bucureşti, Călăraşi, Brăila, Galaţi ş.a.
Învăţământul preuniversitar cu predare parţială în limba turcă se încadrează în sistemul de învăţământ naţional românesc, cuprinzând unităţi de învăţământ cu predare parţială în limba turcă la nivel preşcolar şi liceal. La cererea comunităţilor turcă şi tătară, începând cu anul 1990, în şcolile româneşti din judeţele Constanţa, Tulcea şi municipiul Bucureşti au fost înfiinţate grupe şi clase de studiu al limbii turce.
Învăţământul universitar în limba turcă este asigurat în două universităţi: Universitatea Ovidius din Constanţa şi Universitatea Bucureşti (ca limbă modernă), secţiile de limba turcă – limba română şi limba turcă – limba engleză.
► Populaţia de ruşi – lipoveni
Primii ruşi staroveri (lipoveni) au fost atestaţi în spaţiul românesc în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea, dar prima atestare documentară a unei localităţi lipoveneşti o regăsim într-o petiţie din anul 1742, adresată domnului Moldovei de lipovenii din satul Socolinţi, astăzi Lipoveni, jud. Suceava, în care aceştia afirmă că locuiesc aici din anul 1724. În ceea ce priveşte prezenţa lor în Dobrogea, se pare că ei provin din sudul şi centrul Rusiei, posibil din rândurile cazacilor nekrasoviţi, o grupare desprinsă din marea oaste a cazacilor de pe Don, în urma înfrângerii răscoalei conduse de atamanul Kondrati Bulavin în anii 1707–1708.
În ceea ce priveşte distribuţia teritorială, recensământul din anul 2011 evidenţiază o concentare masivă a ruşilor-lipoveni în Dobrogea, urmată de Moldova şi Muntenia.
Limba de comunicare a minorităţii ruşilor-lipoveni din România este limba rusă maternă.
În România există circa 60 de şcoli unde se predă limba rusă maternă, mai ales în judeţele din esteul ţării – Tulcea, Constanţa, Suceava, Iaşi, Brăila şi Botoşani.
Comunitatea ruşilor-lipoveni are alocate emisiuni ale posturilor naţionale de radio şi televiziune, şi beneficiază de apariţia ziarului lunar „Zorile” şi a revistei culturale „Kitej-grad”.
