Industriaşul Nicolae Malaxa se afla în 1948 în SUA şi era investigat de F.B.I. ca posibil agent al Securităţii de la Bucureşti. În Memoriul C.I.A. adresat F.B.I. la 11 mai 1948, publicat de Ion Cristoiu în revista Historia, informaţiile despre industriaşul român pornesc de la ascensiunea sa, din vremea în care absolventul Facultăţii de Construcţii din Bucureşti avea un mic atelier de reparaţii de vagoane de tren. A făcut avere, început să producă arme şi muniţii, a devenit un om cu relaţii sus-puse: regele Carol al II-lea şi amanta Elena Lupescu; Albert, fratele lui Hermann Göring, al doilea om în Partidul naţional-socialist după Hitler; Mihai Antonescu, vice prim-ministru. După eşuarea rebeliunii legionare din ianuarie 1941 pe care o ajutase cu arme, Nicolae Malaxa a fost arestat pentru scurtă vreme şi i s-au confiscat fabricile. După 23 august 1944 a încercat să părăsească ţara, dar nu a reuşit. În schimb, a stabilit relaţii cu comuniştii nou apăruţi la putere, obţinându-şi înapoi toate fabricile şi o despăgubire pe care a împărţit-o cu aceştia. În 1946 a plecat în S.U.A. unde a înfiinţat firma <Corporaţia Economică Româno-Americană> în consiliul căreia erau foştii miniştri, V.V. Tilea şi Grigore Gafencu. Soṭia şi fiul său Constantin au putut pleca în Occident, pe ascuns, abia doi ani mai tâziu. Iată mărturia lui Constantin Malaxa, înregistrată în 1995 pentru Arhiva de istorie orală.
„În aprilie 1945 s-a încheiat o tranzacţie între statul român şi tatăl dumneavoastră, Nicolae Malaxa, prin care uzinele Titan şi Tohan au reintrat în patrimoniul acţionarilor. Autorităţile sovietice au sprijinit această măsură. Ce ne puteţi spune despre această tranzacţie?
Această tranzacţie a fost iniţiată de guvernul român ca o retrocedare a celor ce au fost confiscate tatălui meu în timpul războiului. Cât despre autorităţile sovietice, nu aveau să se amestece cu nimic într-o asemenea chestie pur românească, deşi la un moment dat autorităţile sovietice au confiscat laminorul cel mare şi l-au dus în Rusia. […]
În 1946 s-a numit o comisie românească [formată din] diverse personalităţi din industrie şi din comerţ, ca să meargă în străinătate, să examineze posibilitatea… [să ia contact cu] industriile străine, pentru refacerea industriei româneşti care a fost lovită de război. Şi între [aceste personalităţi] s-a aflat şi Max Auschnitt şi tatăl meu, plus câţiva alţi industriaşi şi comercianţi de vază care au plecat în Occident. La plecarea lui, tatăl meu mi-a spus: <Caută să-ţi termini studiile mai repede, pentru că eu am să plec acuma. Mă întorc, iar am să plec şi iar am să plec. Am să fac o navetă între Occident şi ţară şi la un moment dat am s-o iau pe maică-ta cu mine în afară şi mai târziu am să viu să te iau şi pe tine.> Or, până la urmă planurile lui nu au putut fi realizabile. Şi eu m-am hotărât să plec din ţară, ilicit bineînţeles, cu maică-mea. Şi am făcut-o în aprilie 1948. […]
Chiar înainte de plecarea lui din ţară, tatăl meu l-a ajutorat în felurite ocazii pe generalul Rădescu, fost prim-ministru în 1945. Până la urmă taică-meu a ajuns în America, după cum şi generalul Rădescu. Şi atunci, între români s-au făcut două tabere: una sub conducerea generalului Rădescu şi una sub conducerea grupului Cretzianu-Vişoianu care puseseră mâna pe o sumă importantă de franci elveţieni, trei-patru milioane de franci elveţieni şi în jurul cărora gravitau diverşi români. Or Cretzianu-Vişoianu voiau să-l aibă pe Rădescu în grupul lor şi să-i impună ceea ce ei vroiau să facă, la care lucru Rădescu nu s-a supus. Şi atuncea Cretzianu şi Vişoianu s-au dus la sursa întreţinerii generalului Rădescu în America – care era tatăl meu – şi a început o campanie de diseminare de minciuni ordinare, precum că taică-meu fusese legionar şi după aia fusese comunist şi aşa mai departe. Ceea ce a creat o serie întreagă de neplăceri, cu investigaţii din partea Serviciului de Emigraţie, F.B.I. şi aşa mai departe. […]
Ce mai pot spune este: Comitetul [Naţional Român] era situat în Washington şi, ca atare, avea acces permanent la diverşi deputaţi şi senatori a căror relaţie ei o întreţineau cu multă asiduitate. Unul dintre aceştia era şeful… Camerei Deputaţilor pentru emigraţie, care a făcut dificultăţi tatălui meu. Era în mod vădit sub imboldul acelui Comitet Român şi aşa mai departe.
Tatăl dumneavoastră a păstrat relaţiile cu regele Mihai după plecarea acestuia din ţară?
Taică-meu a plecat din ţară înainte de abdicare regelui Mihai care l-a rugat pe vremea aceea să vorbească cu Truman şi să-i explice care era situaţia reală în România. Or, când regele a plecat din ţară, a fost imediat cooptat de acel Comitet Român cu Cretzianu şi Vişoianu care fără îndoială că-l susţineau materialiceşte şi [nu a avut] niciun fel de legătură nici cu taică-meu nici cu mine. […]
[Tata era] un om foarte sobru, cu un trai extrem de modest, fără să-şi permită luxuri şi amuzamente, fără să participe la nici un fel de… ştiu eu, de serbări, serate, party-uri şi aşa mai departe, pe care le evita. Un om foarte, foarte bun la suflet, ajutând foarte mulţi oameni şi sărmani şi chiar oameni de teapa lui care aveau nevoie de ajutor. [Era] un om care se scula la 4 dimineaţa şi lucra toată ziua. Venea seara acasă şi lua masa la ora 8 şi se retrăgea. Un om de o voinţă extraordinară şi de o tărie de caracter foarte mare! Nu mai vorbesc de inteligenţa lui, era din liceu cunoscut ca un colaborator la Gazeta Matematică din ţară care era o publicaţie extrem de serioasă şi care publica diverse probleme pentru ca unii amatori să le poată rezolva. […] Cam asta e, în două cuvinte.”
[Interviu de Octavian Silivestru, 1995]
