Înainte de a părăsi România definitiv, în 1968, scriitorul de etnie germană Hans Bergel (n. 1925) fusese jurnalist şi sportiv de performanṭă. Copilăria şi-o petrecuse mai mult la Braşov unde se mutase cu familia în 1939 şi unde a fost la un pas de a fi deportat în Uniunea Sovietică, împreună cu alte familii de saşi, în 1945. A scăpat, stând ascuns luni de zile la o stână. Nouă ani mai târziu îşi făcea studiile de istoria artei şi filosofie la Bucureşti, întrerupte însă de o arestare pentru „incitare la rebeliune”. Eliberat, în 1959 a devenit din nou deṭinut politic, de data aceasta pentru nuvela sa Prinṭul şi bardul a cărei acṭiune desfăşurată în secolul al XVII-lea era de fapt o descriere a României anilor stalinişti. Avea să treacă prin 18 închisori. Cum s-a hotărât în cele din urmă să părăsească ṭara şi în ce împrejurări a făcut-o, aflăm dintr-un interviu pe care scriitorul Hans Bergel l-a acordat în 2002 pentru Arhiva de istorie orală.
„În ianuarie 1945 nu am fost în Braşov unde eram stabiliţi, unde aveam serviciu, ci am fost la un cunoscut, la un unchi de-al mamei de la Sibiu. Deci nu eram înregistraţi în listele poliţiei. Ca atare, când au început deportările, ridicările – pe ziua de 13 ianuarie au început la Sibiu, noaptea bineînţeles, că ăia nu au umblat decât noaptea, ca toţi dictatorii şi oameni răi – nu au venit la noi în casă, fiindcă nu existam pe listele lor. Ne-au căutat, în schimb, la Braşov. Nefiind acasă, nu ştiu ce au făcut. Totuşi, au intrat în casa în care am stat, la acest unchi al mamei şi… Erau patrule, doi militari sovietici cu un ostaş român care făcea pe tălmaciul – că sovieticii, bineînţeles, nu ştiau limba română. Şi îmi aduc aminte de această noapte într-un fel foarte macabru, se auzeau pe la orele 3 noaptea, era ger, ianuarie, pe stradă strigăte, gălăgie, şi mama mi-a spus: <Du-te până la fereastră şi vezi ce este acolo.> Neştiind despre ce poate fi vorba, m-am speriat, văzând că aproape la fiecare intrare de casă erau aceste patrule, scoteau băieţi, bărbaţi, femei, tineri şi mame care aveau copii de şase luni, lăsau copiii în locuinţă şi luau mamele şi le duceau pentru cinci ani de zile, sau chiar au murit atunci, un mare procentaj a murit din aceşti deportaţi. […] Dar nu m-am gândit, eu nu m-am gândit niciodată să plec din România, eu am plecat din România numai după a treia arestare şi condamnare. Când am ieşit a treia oară din puşcărie, zic: <Ăştia te omoară până la urmă, te bagă a patra oară şi nu mai rezişti!> De abia atunci mi-a venit ideea, prin anii ‘64-’65, după marea graţiere generală din ’64… [Mi-am zis:] <Oricât ţi-ai iubi tu meleagurile pe care ai crescut, asta nu are nici un rost, trebuie să o întinzi că te omoară ăştia!> Mie nu mi-a venit, spre deosebire de alţi prieteni de-ai mei, saşi, germani din Ardeal, nu mi-a venit niciodată ideea să plec din ţară, eu am fost – la figurat – gonit din ţară prin aceste arestări. Nu aş fi plecat niciodată! […]
În septembrie anul ’47 un tânăr avocat din Sibiu [pe nume Ceapă] cu care avusesem legături foarte strânse – el aproviziona partizani cu legitimaţii falsificate, buletin popular, mai ales nemţii care trebuiau să plece din ţară – s-a folosit de mine drept curier. Ceapă făcea rost de legitimaţii, eu îi fotografiam şi duceam fotografiile la Sibiu… ştiu eu cine falsifica treburile astea atât de bine, încât nici unul nu a fost prins cu legitimaţie falsă! Şi eu, atunci, din Sibiu mergeam la Timişoara cu trenul, lucru periculos, pentru că atunci toate trenurile veşnic erau controlate de patrule de poliţie, nu exista un drum, fie cel mai scurt, să nu treacă pe lângă control şi doi poliţişti să-ţi ceară legitimaţia. Nemţii care nu ştiau româneşte, sau [doar] câteva cuvinte, aveau nevoie de mine şi eu cu mare abilitate şi cu mare flexibilitate am reuşit totdeauna… când veneau şi puneau întrebări, întotdeauna eu răspundeam într-un mod aşa, să nu bată la ochi, în locul lor. Şi, în fine, cred că în total 19 ofiţeri ai armatei germane au fost duşi de mine – unul de aviaţie, unul nu ştiu ce, unul era rănit, altul era de stat major – i-am dus eu până la Timişoara [unde] exista un grup de oameni care îi prelua şi îi ducea peste frontiera în Ungaria. Acolo era alt grup şi cu o ştafetă, până au ajuns în Austria, respectiv în Germania, să fie în siguranţă. În ’47, în toamnă, acest tânăr avocat – şi el un om cu un curaj extraordinar şi şi-a riscat cariera, dacă îl prindeau nu ştiu ce îi făceau – Ceapă, mi-a spus: <Eşti în pericol, eşti trădat şi dacă te prind, te împuşcă!> Se împuşca lumea atunci pe stradă, [lucru] văzut de mine! Nu proces sau arestări, trăgea în tine şi te lăsa acolo, indiferent – pleca mai departe – [indiferent] ce se întâmpla cu tine! Şi eu mi-am dat seama: sunt în pericol, care este soluţia acum? Şi Ceapă îmi spune: <Mă, nu ai decât să fugi din ţară!> Şi bineînţeles, fiind în pericol de viaţă, am reuşit să fug din ţară – altă aventură! – şi am ajuns la Budapesta… M-au arestat în Budapesta. M-au readus la Curtici, m-au predat şi acolo am stat un an de zile. Ăia nu ştiau că sunt căutatul curier şi m-au arestat ca fugar pentru un an de zile. […]
În 1968 aṭi plecat în Germania. Cum aţi reuşit să plecaţi?
A fost aşa: eu am ieşit în ’64 [din închisoare] şi scurt timp după ce am scăpat eu cu această graţiere generală s-au golit toate puşcăriile. Atunci soţia şi copiii au primit aprobarea plecării definitive din ţară. Soţia mea nu a vrut să plece nicicum. Zic: <Voi plecaţi, ca să fiţi în siguranţă! Eu văd cum mă descurc şi în clipa în care vă am pe voi în Germania, eu pot să merg la acest Pricop dat dracului, şeful biroului de paşapoarte şi să cer împreunare de familie; atâta timp cât nu vă am în Germania, nu am nici un motiv să mă duc la el.> Nu a vrut, aproape cu forţa am luat-o şi am dus-o la Bucureşti, am fost liniştit numai când am văzut avionul în aer. Şi, în fine, a mai fost nevoie de aproape cinci ani, zeci de cereri cu răspuns negativ, eram disperat şi la un moment dat zic: <Ce mă fac, mă?!> Şi nu ştiu cum mi-a venit să îi scriu lui Günter Grass, laureat al premiului Nobel pentru literatură. Şi i-am scris lui Grass: <Te rog, ajută-mă, eşti un om celebru în toată lumea, avem aproape aceeaşi vârstă, tu ai trei copii, eu am trei copii, tu vii din Danzig, din Gdansk, din nord-vest, eu vin din Braşov, din sud-est, deosebirea este… amândoi suntem scriitori, tu o duci bine şi devii celebru şi eu dintr-o puşcărie în cealaltă. Dacă mai stau aici, intru din nou în puşcărie! Măcar să te declari dispus să mă aduci, chiar dacă este fără reuşită, şi asta mă va linişti, mi-aş spune că există un om care, într-adevăr, vrea să mă ajute!> Cu un cunoscut, în fine, care îşi făcuse vacanţe în România – plecat demult în Germania, devenit cetăţean german – scrisoarea asta a plecat din ţară. Cu poşta nu vroiam, că dacă o prindeau… I-am scris foarte pe şleau, i-am descris situaţia mea. Şi ăla mi-a spus, prietenul meu: <Dă-o încoace, am eu grijă să ajungă în mâinile lui Grass, mă duc în prima librărie, este atât de cunoscut Grass că fiecare librărie îmi dă adresa din Berlin!> Din ziua în care a plecat tipul din România cu maşina a mai durat 10 zile şi după 10 zile eu am fost în Frankfurt pe Main!”
[Interviu de Lavinia Ivaşcu, 2002]
