În 1944 Gheorghe Năstăsescu era comunist ilegalist, dar după instaurarea comunismului fusese destul de repede dezamăgit de tovarăṣi: colectivizarea, demagogia ṣedinṭelor de partid, apoi cultul personalităṭii lui Ceauṣescu nu încăpeau în vederile sale despre societatea mult visată. În anii crizei economice răbdarea sa a ajuns la margini. În 1982 a făcut manifeste anticeauṣiste, a conceput un program pentru un sindicat liber, a racolat adepṭi, a ṭinut un discurs pe o schelă, în miezul Bucureṣtiului. Nu a mai apucat să facă ceva „mai durabil, mai de proporṭii” de-atât, pentru că a fost imediat arestat ṣi condamnat de Tribunalul Militar Iaṣi la nouă ani de detenṭie. Până în 1988 a stat la Aiud de unde a fost eliberat totuṣi la 16 februarie. În luna următoare a venit la Ambasada S.U.A. din Bucureṣti ṣi a depus o scrisoare de protest, trimisă ṣi la posturile de radio Europa Liberă, Vocea Americii, Deutsche Welle… ṣi astfel povestea lui Gheorghe Năstăsescu, un oponent al regimului dictatorial, se apropie de sfârṣitul ei previzibil. Securitatea avea câteva reṭete anume pentru cei care se manifestau făṭiṣ împotriva Ceauṣeṣtilor: domiciliul obligatoriu, spitalul de psihiatrie sau alungarea dincolo de graniṭe. Iată povestea acestui om plin de curaj, aşa cum a fost înregistrată în 2002 de redactorul Lavinia Ivaşcu, pentru Arhiva de istorie orală.
„La 10 septembrie 1988 aṭi fost din nou arestat. Pentru câte zile?… De data aceasta fără proces…
Da… am mers în Piaţa <Sfântul Spiridon> din Iaşi şi atunci ăia care mă însoţeau, ăia cu maşina, care mă însoţeau, [au zis:] <Domnu’ Năstăsescu, vă cheamă domnul colonel… Radu, vă cheamă şeful sus!> M-am dus sus cu ei, nu i-am refuzat, m-am dus să vedem ce este. Într-adevăr, m-au dus la biroul colonelului Radu, ăsta n-a încercat să discute cu mine prea mult şi mi-a spus pur şi simplu: <Băi, Năstăsescu, nu ştiu ce vrei tu, tu nu vrei să-ţi vezi de treabă!> – nu s-a angajat într-o discuţie cu mine prea lungă… Pur şi simplu, de-acolo din birou de la el, m-a scos un adjunct de-al lui şi m-a dus jos la arest, la arestul Securităţii de data asta. M-a dat în primire la şeful de arest, m-au dus, m-au percheziţionat bineînţeles şi m-au dus într-o cameră cu un arestat de-al lor, probabil informator de-al lor, să stea cu mine, să nu stau singur. Am stat acolo până a doua zi… nu, în aceeaşi seară m-au urcat într-o maşină şi m-au transportat la Bucureşti […], cu doi miliţieni şi doi securişti într-o maşină. Aici am fost condus la biroul colonelului Vasile care m-a batjocorit şi m-a ameninţat că [dacă] nu-mi văd de treabă voi crăpa în puşcărie.
În continuare, am fost anchetat de un locotenet colonel şi un căpitan, iar într-una din zile am fost dus la colonelul Vasile care era şeful anchetelor din departamentul Securităţii. Aici l-a invitat pe unul dintre semnatarii scrisorii, pe Iancu Marian din Bucureşti. El mi-a cam reproşat: <Bine, domnule Năstăsescu, de ce mă băgaţi pe mine în încurcătura asta?! Am ştiut eu de scrisorile dumneavoastră?> Eu, bineînţeles, care sunt o fire împăciuitoare, [am zis:] <Într-adevăr, n-ai ştiut nimic, Iancule… n-ai ştiut nimic, n-ai semnat nimic!>, adică, i-am dat dreptate. Le-am spus lor în continuare ca să-i scap pe ceilalţi doi de la interogare: <Eu am făcut mesajul, eu l-am semnat, eu l-am dus la ambasadă …> Deci, am luat totul asupra mea, cam aşa e treaba…
Aţi cerut paşaportul? Aţi cerut să plecaţi în Statele Unite definitiv?
Nu! Eu n-am cerut atunci să plec, dar în 1989 m-au arestat din nou şi m-au dus la sediul Securităţii din Iaşi şi aici iar au început: <Măi, Năstăsescu, tu nu vrei să-ţi vezi de treabă, măi!… te terminăm, măi, iar te-ai apucat de… te întâlneşti cu oamenii, faci propagandă cu ei, te terminăm, măi!…>, cam aşa. Atunci am plecat la Bucureşti, la Karen Christenson şi am informat-o pe ea despre tot ce mi s-a întâmplat şi mi se întâmplă în continuare. Atunci doamna Karen mi-a făcut o hârtie prin care arăta că ambasada S.U.A. este de acord cu primirea mea în America. Imediat ce am venit la Iaşi şi am cerut formulare pentru plecare, mi le-au dat imediat! În două săptămâni am avut paşapoartele şi la data de 15 septembrie 1989 am plecat la Aeroportul Otopeni şi de-acolo am plecat la Roma cu avionul.
Am stat la Roma două săptămâni. La Roma era un fel de organizaţie – nu reţin exact a cui era, însă era dirijată de italieni şi finanţată de o subunitate de-a organizaţiei ăsteia mondiale de asistenţă – care acorda 60 de dolari de persoană, ca alocaţie de hrană. Cazarea era asigurată de italieni; mâncare foarte proastă ne ofereau italienii acolo. Ei, am stat două săptămâni acolo la pensiunea <Dina>…
Pe data de 30 septembrie ne-am urcat în avion şi în acceaşi zi am aterizat pe aeroportul Kennedy din New York. Tot în aceeaşi seară, după ce am ajuns acolo, ne aştepta cineva la aeroport, în birouri. M-a strigat chiar în limba română: <Domnu’ Năstăsescu!> <Prezent!> De-acolo mi-a pus la dispoziţie o maşină care m-a dus în Manchester, localitate pe care o stabiliseră ei pentru stabilirea mea în America. Manchester era un oraş, cel mai mare oraş din New Hampshire, care face parte din New England, situată pe… un triunghi de state la Oceanul Atlantic, în jurul oraşului Boston, a portului Boston.”
