Neagu Djuvara glumea odinioară spunând că urmaşii săi sunt numai pe linie feminină şi deci că odată cu el numele său se va pierde. Uita atunci probabil de „copiii” pe care avea să-i lase în istoria culturii noastre, care aveau să-i ducă numele mai departe. Acest descendent al boierilor Grădişteni şi al familiei aromâne care dăduse ṭării oameni politici, diplomați și mari profesori universitari a scris cărṭi de istorie, eseistică, filosofie, drept, memorialistică. Cu umorul său de excelentă calitate, cu mintea sa pătrunzătoare, cu preocupările sale atât de diverse concretizate în scrieri memorabile, Neagu Djuvara nu se va pierde în praful istoriei. Va rămâne mereu cunoscut şi re-cunoscut de generaṭiile care vor urma.
În memoria colectivă Neagu Djuvara va rămâne şi prin intermediul înregistrărilor audio/video, cu interviuri încântătoare şi pline de spirit, pe teme atât de variate. Unul dintre aceste interviuri, păstrat în Arhiva de istorie orală, este cu Neagu Djuvara diplomatul – un moment interesant din existenṭa sa tumultuoasă. Vi-l oferim, pentru neuitare.
– În momentul în care aţi intrat în Ministerul Afacerilor Străine [în 1943] eraţi convins că Germania va pierde războiul…
Şi chiar de aceea am intrat, ca să zic aşa, în minister! Mi-am dat seama că noi vom schimba genul nostru de viaţă. Eu voiam să fac o carieră universitară, pentru asta îmi trebuiau [până atunci] ani şi ani de zile, cu alt doctorat. Făcusem deja un doctorat în drept şi o licenţă în istorie, dar vocaţia mea era către istorie şi către un doctorat în istorie la Paris, dar pentru asta trebuia să mai pot să trăiesc din mica moşie pe care o aveam în judeţul Brăila şi mi-am dat seama că am pierdut războiul, că nu voi mai avea cu ce [trăi], decât ca funcţionar. Mi-am zis : <Hai să intru în Ministerul de Externe>. Era cea mai puţin plicticoasă din meseriile pe care le pot face, pentru ca să am totuşi capul liber ca să mai citesc, să lucrez, să mai…
– Dar în momentul în care eraţi convins că Germania va pierde războiul, nu v-aţi gândit că această înfrângere va afecta regimul politic din România?
Ba da, dar nu mi-am dat seama că-l va afecta atât de radical! Adică, am crezut că va fi o influenţă sovietică, că se vor face mari schimbări pe plan economic, dar nu că România va fi înrobită în întregime şi toată structura administrativă schimbată şi aşa mai departe, asta n-am mai imaginat-o, cred, nimeni dintre noi!
– În momentul în care aţi intrat în Ministerul Afacerilor Străine, aţi lucrat de la început la Direcṭia Cifrului?
Da! Să vă povestesc cum s-au desfaşurat lucrurile, pentru că faptul că am intrat în minister nu era – asta v-o spun, dându-mi cuvântul de onoare! – câtuşi de puţin ideea de a fi desconcentrat sau demobilizat pe loc. Eu am crezut că iau un fel de poliţă pentru viitor: când se va termina războiul, voi intra în diplomaţie – acesta a fost gestul pe care l-am făcut în aprilie ’43. Inutil de a vă spune că colonelul Regimentului 6 <Mihai Viteazul>, care nu mă iubea deloc, când i-am cerut câteva zile [libere], ca să pregătesc un concurs, mi-a acordat generos cele două zile de Paşti! Duminică şi luni… atâta am avut. Nu m-am dus la regiment în cele două zile de sărbătoare, ca să mai răsfoiesc nişte cărţi, că de trei ani de zile nu citisem o carte! Asta mi-a fost pregătirea [pentru concursul de la minister]. Şi pe urmă am avut liber în ziua concursului şi pe urmă mi-am zis: <Dacă rezultatul este bun, va fi încă o dată o siguranţă pentru viitor!> Când colo, Camil Demetrescu, din prietenie sau din preţuire pentru mine, a făcut să fiu afectat la Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului care era singura din minister care avea putere la Statul Major, să desconcentreze pe funcţionarii ei. Aşa s-a întâmplat că într-o bună zi, pe când eram la regiment, vine un tânăr ostaş cu un bilet : <Vă cheamă domnul colonel cutare…> – care era al doilea, care era directorul Personalului, nu mai ştiu cum se chema exact din punct de vedre tehnic – şi care îmi arată o hârtie de culoare… nu mai ştiu dacă era verde sau roz şi-mi spune: <Neagu Djuvara, sunteṭi desconcentrat.> Deci a fost cu totul o surpriză ! Şi am fost afectat, de la început, la Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului. […] Deci, iată-mă desconcentrat cu totul pe neaşteptate şi afectat la Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului.
În momentul acela mai era în picioare Palatul Sturdza, acolo se găsea sediul serviciului Direcţiei Cifrului, pe când în clădirea mare care era terminată de un an-doi – care este acuma sediul Preşedenţiei Consiliului, prin Piaţa Victoriei -, acolo erau celelalte servicii ale ministerului, inclusiv birourile…. birourile ministrului nu mai ţin minte la ce etaj erau, unu, sau, mă rog, nu erau la parter, în niciun caz. Şi în acest Palat Sturdza, bătrân relativ, ca la noi, la Bucureşti, avem un trist obicei, de veacuri, de a dărâma tot ce-au făcut predecesorii noştri şi de a clădi nou, crezând întotdeauna că… Mai sunt şi două considerente obiective şi anume că Bucureştii nu se puteau construi în piatră, până când a venit calea ferată să aducă pietre de la munte, nu?… Nu poţi să aduci cu căruţa, iarna, pe ploaie, pe noroi, pietre. Foarte puţine monumente din ţara noastră sunt clădite în piatră, lumea se ducea în regiuni de munte, atuncea. Bucureştiul, cele mai frumoase monumente ale lui, toate sunt de cărămidă! În plus, Bucureştiul este totuşi un oraş relativ recent, adică din veacul al XVII-lea când a făcut din el cetate de scaun Constantin Şerban Vodă. Ei, clădirile sunt de cărămidă, deci se dărâmă mai uşor decât acele de piatră. În al doilea rând, sunt multe cutremure, sunt multe incendii, aşa că e şi [un motiv obiectiv]… Dar în loc să reconstruieşti cum a fost, de îndată ce s-a mai crăpat un perete sau ceva, [zici] <hai să îl dărâm la pământ!> şi faci ceva în stil nou! Aşa că Ceauşescu în sensul ăsta n-a fost decât un exagerator al unui nărav vechi al nostru, să dărâmi un oraş întreg, să faci altceva în loc… Mă gândesc, de pildă, la vechi monumente care aveau farmecul lor şi care ar fi dat Bucureştiului un aer mai antic. Nu a fost reclădită Curtea Veche unde sunt suficiente elemente [pentru reconstituire] şi gravuri… Nu s-a reclădit Curtea Nouă care era unde au fost Arhivele. Nu s-a reparat Turnul Colţei… Când s-a văzut, după două-trei cutremure, că a fost clădirea crăpată, gata, jos cu ea! Turnul Colţei, acolo unde-i acuma Piaţa Universităţii, ar fi fost foarte frumos, cum e acuma în oraşele germane sau suedeze, să ai un turn, un foişor frumos, cu un ceasornic… Nu! Nu se face! La noi dărâmi şi faci altceva!.. Deci, cu Palatul Sturdza care era o oroare din punct de vedere al eleganţei de stil, era ceva foarte baroc, cu turnuleţe, cu auriu, cu nu ştiu ce, însă era original şi reprezenta un gust al unei epocii – să spunem 1880 -, eu l-aş fi păstrat acolo. Puteai totuşi să faci o egalizare a pieţei păstrând într-un colţ acest monument al veacului al XIX-lea. Mă rog! Dar noi – seria mea – am mai trăit acest Palat Sturdza, bătrânesc, cu tavan la 4,50 m, cu uşi aurite…
– Această Direcţie a Cifrului era cea mai importantă?… Vreau să spun, toate documentele importante treceau pe la dumneavoastră ?
Chiar toate nu, fiindcă numai telegramele treceau pe la noi, iar nu anumite rapoarte şi… Nu! Erau şi alte direcţiuni importante. Întâmplarea face, însă, că Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului a devenit direcţiunea cea mai importantă din momentul când, patronat de rege şi iniţiat de şefii celor două mari partide zise tradiţionale, adică ţărăniştii şi liberalii, s-au hotărât să facă peste capul lui Ion Antonescu şi Mihai Antonescu, negocieri cu Aliaţii, sperând mai întâi să facă negocieri numai anglo-americanii care de la început au răspuns tuturor: <Adresaţi-vă ruşilor, adresaţi-vă ruşilor!> […]
Şi după câteva luni de când eram [la minister], tot aşa, din cauza încrederii pe care Camil Demetrescu o avea în mine, am fost chemat să particip şi eu la cifrarea sau descifrarea telegramelor acestora care nu ajungeau la cunoştinţa ministrului de Externe. Deci era un act foarte grav, care ar fi putut să ne coste plutonul de execuţie, dacă într-adevăr cei doi Antoneşti ar fi avut cunoştinţă exactă de ce se făcea sau dacă nemţii ar fi pus mâna pe putere, cum au făcut în Ungaria un an mai târziu. Dar eram foarte inconştient de lucrul ăsta…
– Şi telegramele care erau trimise pentru tratativele iniţiate de opoziţie la Stockholm erau recepţionate de Gheorghe Duca…
Erau recepţionate de Gheorghe Duca, numărul doi al Legaţiei. […]
– Dumneavoastră vă aflaţi, deci, în 1943, în următoarea situaţie: treceau prin mâinile dumneavoastră atât telegramele oficiale, să le spun aşa, ale ministerului, care plecau către Stockholm cu ştirea celor doi Antonescu şi, de asemenea, treceau prin mâinile dumneavoastră şi telegramele care erau expediate de opoziţie pentru aceleaşi tratative, vreau să spun de ieşire a României din război…
Exact! […] Dat fiindcă eram relativ mulţi, noi nu puteam să spunem că făceam în mintea noastră o legatură întotdeauna exactă, mai cu seamă telegramele astea cele mai secrete – că aveam o gramadă de telegrame care veneau de peste tot şi care de multe ori erau lipsite de interes. […] Deci noi aveam un teanc întreg de telegrame pe care trebuia să le cifrăm şi aceste telegrame secrete, <mai secrete decît celelalte>, vreau să spun… erau pe filiera Antonescu sau cele care erau pe cealaltă filieră. Mai întâi, nu toţi dintre noi ştiau de tratativele opoziṭiei, eram numai vreo doi-trei. Era Ciurea, cu mine, bineînţeles Camil Demetrescu şi am uitat să vă vorbesc de cel care era deasupra lui Camil Demetrescu, era şeful Cifrului şi Cabinetului, Niculescu Buzeşti.”
[Interviu de Emilian Blânda, 1999]
