Astăzi, presa din Peninsulă a dedicat multe pagini primei serate a mult aşteptatului eveniment muzical din oraşul aflat la ţărmul Mării Ligurice. Dacă pornim de la premiza că cifrele nu greşesc niciodată, aflăm că prima seară a celei de-a 68-a ediţii a Festivalului de Muzică de la Sanremo a bătut recordul absolut de audienţă înregistrând o cotă de 52%. Cu toate acestea, citind câteva dintre articolele mai mult decât avizaţilor jurnalişti italieni, aflăm că nivelul pieselor aflate în concurs este destul de slăbuţ, că directorul festivalului, Claudio Baglioni este anost şi monoton, că actorul Pierfrancesco Favino este un co-prezentator mediocru, noroc cu mereu eficienta şi decorativa Michelle Hunziker care explică fără să respire regulamentul festivalului şi, mai ales, noroc cu inegalabilul Fiorello, care prin monologul său de la început a ”încălzit” publicul şi a salvat întregul spectacol.
Dar s-o luam metodic. De foarte mulţi ani regulamentul festivalului prevede ca prezentatorul acestuia să fie şi directorul artistic. Pe scurt, cel care are un rol decisiv şi ultimul cuvânt într-o serie de lucruri, cum ar fi de exemplu alegerea pieselor care vor ajunge în finală şi în tot ceea ce ţine de aspectul organizatoric al evenimentului. Predecesorii lui Baglioni au fost nume ilustre ale televiziunii italiene, de la regretatul Mike Buongiorno, la acea piatră de temelie care ”a creat tot”, numită Pippo Baudo, prezent de 13 ori pe scena de la Ariston (în perioada cuprinsă între 1968 şi 2008), apoi Fabio Fazio, Carlo Conti şi multi alţii. În afara profesionalismului, au avut cu toţii pasiune, entuziasm şi o profundă cunoaştere a meseriei de prezentator.
Lumea se schimbă, evoluează continuu (sau cel puţin aşa se speră), iar organizatorii festivalului au decis să nu mai încredinţeze ediţia din acest an unui om de televiziune, ci unui artist. Şi nu oricui, ci unuia dintre cei mai iubiţi şi mai longevivi cantautori italieni. Desigur că directorii RAI ştiau ceea ce fac în momentul în care au ales această schimbare de ruta. Ştiau, la fel ca şi publicul, puţin dezamăgit ieri seară, că Baglioni este un muzician, un poet, că are o fire introvertită, o sensibilitate şi o pudoare deosebită care nu i-ar permite niciodată să apeleze, nici dacă ar fi plătit în criptomonede, la glume ieftine menite să extazieze publicul Teatrului Ariston.
Nu, Claudio Baglioni a ales să respecte artiştii şi publicul. Şi a început prin abolirea acelui sistem barbar de eliminare a cântăreţilor aflaţi în competiţie cu scopul de a-i scuti de umilinţe inutile (ne amintim cu toţii momentul eliminării lui Al Bano de anul trecut). A continuat prin a aduce în finală piese în care lirismul textului este la înălţimea liniei melodice (uneori chiar depăşind-o). Iar, dulcis in fundo, după ce s-a achitat cu brio de atribuţiile fişei postului de director artistic, cu eleganţa şi generozitatea care l-au caraterizat mereu, Baglioni a decis să nu monopolizeze scena de la Ariston şi a apelat la două ajutoare de nădejde: prezentatoarea şi actriţa Michelle Hunziker şi multipremiatul actor Pierfrancesco Favino, cărora le-a încredinţat practic misiunea de a prezenta festivalul, renunţând la privilegiul şi plăcerea celorlalţi predecesori ai săi de a fi omniprezent pe scena de la Ariston.
În rest, Fiorello a fost ca de obicei spumos ca o sticlă de şampanie, piesele în concurs trebuie reascultate pentru a ne ”face urechea”, însă marea performanţă a ediţiei din acest an a Festivalului de la Sanremo este triumful muzicii şi al poeziei asupra momentelor mai mult sau mai puţin scenice de gust îndoielnic şi dovada indubitabilă a faptului că scena e mare şi că poate fi împărţită. Fără rivalităţi şi capricii de primadonă. Iar apoi, vorba cântecului: ”Che sara, sara!”
Catalina Păunel
