Duminică, 18 februarie, se împlinesc 102 de ani de la trecerea la cele veşnice a Elisabethei Pauline Ottilie Luise zu Wied, devenită, după căsătoria cu Carol I, Elisabeta, prima Regină a României, după anul 1881, după ce ţara noastră a fost recunoscută drept regat atât de Înalta Poartă cât şi de Puterile Centrale, după Războiul de Independenţă de la 1877. Momentul comemorativ ne prilejuieşte rememorarea unor momente istorice remarcabile, care au avut legătură cu Regina Elisabeta, şi care vorbesc deaspre romantism, dragoste, regalitate, generozitate, filantropie.
Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied s-a născut la 17/29 decembrie 1843, la Neuwied, fiind fiica prinţului Hermann de Wied şi a prinţesei Maria de Nassau-Weilburg, cel mai mare dintre cei trei copii ai familiei, fraţii săii fiind Wilhelm şi Otto. Numele de botez au fost puse de naşele sale, Elisabeta Louisa, soţia lui Frederic Wilhelm IV al Prusiei şi marea ducesa Elisabeta Mihailovna a Rusiei.
Copilăria sa a fost marcată de numeroasele necazuri prin care a trecut familia sa.
În anul 1850 se năştea al doilea fiu al familiei de Wied, Otto, care avea însă o malformaţie gravă, suferinţă ce a dus la moartea sa timpurie, la numai 12 ani. Mai mult, după naşterea lui Otto, prinţesa Maria paralizează iar prinţul Hermann, care renunţase la o carieră în armată pentru a se dedica familiei sale, s-a îmbolnăvit de ftizie, şi speranţa de însănătoşire i-a purtat paşii spre Cuba, unde nădăjduia că se va pune pe picioare în acel climat subtropical. La revenirea în Germania, Hermann era însă surd şi aproape de nerecunoscut. Prinţesa Maria de Wied rămăsese la Bonn, împreună cu Elisabeta, unde găzduia o societate frecventată de artişti, erudiţi şi aristocraţi.
În anul 1863, Elisabeta vizitează Ouchy, reşedinţa marii ducese Elena a Rusiei, care spera ca prinţesa să petreacă iarna alături de ea, în Rusia, mai ales că micuţa era îndrăgită de toată lumea. Cele trei luni petrecute la Sankt Petersburg au însemnat fast şi măreţie, o existenţă împărţită de Elisabeta între operă, conferinţe despre Chateaubriand, lecţii de pian dar şi îmbolnăvirea ei de febră tifoidă. Şi de parcă nu ar fi fost de ajuns, Elisabeta primeşte tot acum vestea morţii tatălui său.
Mica prinţesă avea însă să treacă de eceste momente dificile şi îşi reîncepe studiile de pian, profesoară fiindu-i Clara Schumann, cea care avea să îi cultive o pasiune deosebită pentru muzică.
A urmat perioada petrecută de Elisabeta în Italia, alături de familia mătuşii sale Therese de Oldenburg, după moartea verişoarei sale Ecaterina.
În acest timp, la 10 aprilie 1866, o proclamație a guvernului provizoriu din România, ajuns la putere după alungarea lui Cuza de către coaliția formată din liberalii radicali și conservatori, a declarat că va organiza un plebiscit prin care populația cu drept de vot să accepte sau să respingă accederea lui Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen (20 aprilie 1839 – 10 octombrie 1914) ca principe al Principatelor Unite (care din 1862 purtau numele de România). Plebiscitul a avut loc în data de 15 aprilie 1866, rezultatul arătând că 99,9% dintre electori sprijineau propunerea, astfel că descendentul familiei Hohenzollern-Sigmaringen devine, la 10/22 mai 1866, domnitor al României, sub numele de Carol I.
În anul 1869, Elisabeta îl cunoaşte la Köln, pe cel care era, deja, de trei ani, principele României, Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, iar cei doi trăiesc o frumoasă poveste de dragoste, încununată la scurtă vreme de logodnă, moment care avea să scandalizeze curţile europene.
La momentul logodnei, Carol I îi dăruieşte alesei sale un album ce cuprinde imagini din noua ei ţară, pe care era inscripţionată dedicaţia „Un popor întreg are dreptul asupra ta, un popor întreg te contemplă cu încredere şi speranţă şi-ţi va răsplăti iubirea cu iubire”. Pentru Crol I, Elisabeta era „harnică, iubitoare de oameni, cultă și talentată”, însă clevetitorii vremii nu anticipau o reuşită a relaţiei lor, el fiind un bărbat rece și calculat, cu tabieturi de nezdruncinat, dorindu-şi ca toţi cei care îl înconjurau să îl urmeze, dar, în acelaşi timp devotat totalmente cauzei României, iar ea o visătoare incurabilă.
La 3 noiembrie 1869 cei doi se căsătoresc, iar ea devine Principesa Elisabeta a României. La întoarcerea în Romania, nouă zile mai tîrziu, perechea a fost primită de populaţie cu mare entuziasm.
La câteva luni distanţă, la 27 august/8 septembrie 1870 se naşte uniica lor fiică, însă viaţa familiei avea să cunoască un moment dramatic, la 28 martie/9 aprilie 1874, aceasta avea să moară, la doar aproape patru ani, după ce se îmbolnăvise de scarlatină. Momentul a adus o înstrăinare a celor doi membri ai cuplului aflat la cârma destinelor României, în fapt Elisabeta rămânând marcată întrega viaţă de pierderea unicului copil, refugiindu-se de multe ori în scris. Regina avea să fie, ulterior, mai mereu depresivă, tristă, posomorâtă, tăcută. Regele, un interiorizat şi un om al datoriei, părea să se distanţeze pe zi ce trece de Regina Elisabeta, în condiţiile în care moartea Mariei l-a afectat teribil şi pe el.
În anul 1881, în urma recunoaşterii ţării drept Regat atât de Poarta Otomană, cât şi de marile Puteri Europene după Războiul de Independenţă de la 1877, are loc încoronarea ca Rege a lui Carol I, la 14 martie, iar Elisabeta devenea prima regină a ţării.
La 17 mai 1881, a apărut înţelegerea din familia de Hohenzollern care îl declara succesor la tron pe Ferdinand, nepotul de frate al lui Carol, deoarece Regele nu avea succesori, iar lipsa de urmaşi a Familiei Regale a României a făcut ca Prinţul Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele lui Carol, să devină succesor la tronul României. În octombrie 1880, Leopold avea să renunţe la succesiune, în favoarea lui Wilhelm, fiul său cel mare, care la rândul său, renunţă, în 1888, în favoarea fratelui său mai tânăr, Ferdinand.
Regina Elisabeta a României se semna cu pseudonimul literar Carmen Sylva, sub care a scris numeroase lucrări, ea fiind poetă, eseistă, dar şi iniţiatoare a numeroase acte caritabile.
Talentul său lingvistic desăvârșit a ajutat-o să publice diverse opere în limbile franceză, germană și engleză – pentru opera sa poetică Regina primind laurii Academiei Franceze – prin lucrările sale făcând cunoscută în străinătate România. Sub semnătura Carmen Sylva au apărut astfel, lucrări precum „Pelerinajul Dunării„,”Poveștile Peleșului” şi „Cugetările unei regine” – 1882, Printre veacuri – dedicată lui Vasile Alecsandri – în 1885, „Robia Peleșului” – 1888, sau „Vârful cu dor”, dramă lirică scrisă în colaborare cu poetul Mihai Eminescu, Elisabeta fiind o admiratoare sinceră a poetului naţional român, o pasionată cititoare a poemelor sale. Ea chiar l-a recompensat pe Eminescu cu ordinul Bene Merenti, însoțit de o importantă sumă de bani, însă poetul a refuzat să ridice premiul, proferând opinii antidinastice. Fiindcă relațiile dintre Mihai Eminescu și regele Carol I erau tensionate, mai ales după ce Mihai Eminescu a folosit, într-un editorial din gazeta conservatoare „Timpul” formula ireverențioasă „Carol îngăduitorul”…
Cu toate că viaţa i-a îndepărtat unul de celălalt, cuplul regal a avut, însă, acelaşi ideal: modernizarea României, sub deviza “Totul pentru ţară, nimic pentru mine”, iniţiată de Regele Carol şi însuşită de Regină, puntea majoră care i-a determinat totuşi să se respecte şi să se completeze reciproc.
În anul 1889, Principele Ferdinand se stabileşte în România, unde avea să o cunoască pe Elena Văcărescu, doamnă de onoare a Reginei Elisabeta şi prozatoare ce făcea parte dintr-o celebră familie de boieri. Ferdinand şi Elena s-au logodit doi ani mai târziu, cu acceptul Regelui Carol I, însă Parlamentul a condamnat această uniune, Regele Carol fiind constrâns să dizolve relaţia dintre cei doi. Regele şi Regina avut o dispută, iar drept urmare, Elisabeta a plecat în exil la Veneţia şi, mai apoi, lângă Neuwied.
În septembrie 1894 Regina avea să revină la Bucureşti, iar în noiembrie, în acelaşi an, Regele şi Regina îşi sărbătoreau nunta de argint.
Însă, Elisabeta avea, pe lângă darul scrisului, pe lângă dragostea pentru muzică, şi calități de pictor şi era o iubitoare a de tot ce însemna artă, în general. Aceste pasiuni, alături de faptul că era o femeie rafinată și cultă şi o excelentă amfitrioană, a ajutat-o să iniţieze un salon pentru întâlnirea oamenilor de cultură, fie la Bucureşti sau Sinaia, cum erau Vasile Alecsandri, Elena Văcărescu, Mite Kremnitz, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Nicolae Grigorescu sau George Enescu, pe care l-a ajutat în drumul devenirii sale de mare compozitor, prin construirea lângă Castelul Peleș a unei săli de concerte special concepută pentru el și prin dăruirea unei viori construite de celebrul lutier italian Amati. Elisabeta si-a făcut şi o datorie din a încuraja tinerii talentați să studieze prin intermediul unui program de burse.
Mai mult, fiind puternic influenţată de normele educaţiei germane ce reglementau succesiunea la tron şi, în subsidiar, stabileau locul femeii în viaţa regalităţii, Elisabeta a înţeles să-şi exercite rolul de primă doamnă prin asumarea manifestă a actului de caritate. Astfel, pe perioada conflictului ruso-româno-turc (1877 – 1878), a reuşit să mobilizeze exemplar societatea civilă românească, astfel încât să poată acorda asistenţă răniţilor de pe front, celor internaţi în spitalele din ţară, să eficientizeze serviciul de ambulanţă, să procure medicamente sau să asigure personal medical de specialitate pe linia frontului, iar exemplul ei a fost urmat de femei simple dar şi de multe dintre reprezentantele marilor familii boiereşti româneşti.
În absența unui sistem de caritate, Societatea Regina Elisabeta, fondată în 1893, a tratat benevol circa 17.000 de pacienți pe an, a distribuit medicamente gratuite și a monitorizat starea familiilor nevoiașe.
În anul 1909, Regina Elisabeta a înființat „Azilul orbilor Regina Elisabeta”, care era situat pe strada Vatra Luminoasă din București, care funcționează și în prezent, un centru având un liceu pentru cei cu deficiențe vizuale, o școală postliceală sanitară etc. Chiar şi Regele Carol I a sprijinit acțiunea umanitară a Reginei, punându-i la dispoziție suma de 500.000 lei pentru achitarea datoriilor şi pentru terminarea clădirilor.
Regina a avut și inițiativa de a identifica potențialul meșteșugurilor românești, ea însăși îmbrăcând portul național românesc, socotit până atunci strai al țăranilor, și a încurajat doamnele din suita ei să facă la fel, dându-i astfel o valoare socială deosebită. Regina a organizat chiar, la castelul regal de la Sinaia, un centru de meșteșuguri naționale.
Mai mult, Regina Elisabeta a încurajat puternic turismul românesc, încercând să aducă obiectivele noastre în circuitul turistic internațional. Se ştie că Trenul Orient Express făcea o haltă la Sinaia, iar călătorii erau găzduiți la castelul regal.
Regele Carol I a trecut la cele veşnice la 10 octombrie 1914, iar Elisabeta s-a retras la Curtea de Argeş, a făcut gripă, mai apoi congestie pulmonară, şi a murit la 2 martie 1916, cu puțin timp înainte ca România să declare război Germaniei.
În Mănăstirea Curtea de Argeş, cripta de piatră a unit atunci pentru eternitate bărbatul, soţia lui şi singurul lor copil…
Joi, 18 februarie 2016, Familia Regală a comemorat centenarul morții reginei Elisabeta, la Biserica Ortodoxă din Săvârșin, în prezența principesei Margareta și a principelui Radu. La comemorare au luat parte arhiepiscopul Timotei al Aradului, reprezentanți ai autorităților locale din Săvârșin, din județul Arad și din județele învecinate, personalități din întreaga țară și din Republica Moldova.
