După începutul modest din seara de 31 decembrie 1956, când semnalul a fost recepţionat numai în Bucureşti de câteva sute de televizoare, Televiziunea Română şi-a diversificat programele, şi-a mărit numarul de ore de emisie. Astfel, în 1961 emisiunile TVR au început să fie difuzate zilnic (cu excepția zilei de luni) de la ora 18.30 – până la ora 22.00. Duminica și, uneori, sâmbăta a existat un program matinal de la ora 9.00 până la prânz. Programele erau variate şi atractive, ceea ce a dus la o creştere a audienţei. Astfel, în 1965 numărul abonaților la serviciul public de televiziune a ajuns la cifra de 500.000, pentru ca cinci ani mai târziu să ajungă la 1,5 milioane. În această perioadă a fost inaugurat Programul 2 (2 mai 1968). La început, acesta emitea doar o zi pe săptămână, joia, pentru ca de la 16 iunie să fie transmis și duminica, apoi şi lunea şi sâmbăta. Datorită calităţii programelor, audienţa televiziunii a fost în creştere, constituind un important mijloc de informare a populaţiei. Dar, din 1985, pe neaşteptate, din motive ideologice programul televiziunii a fost limitat la doar două ore pe zi, emisiunile fiind în cea mai mare parte dedicate cultului personalității lui Nicolae și Elena Ceaușescu. Conducerea Partidului Comunist a comunicat această decizie în cadrul unei şedinţe de guvern la care a fost invitat şi Generalul Dumitru Nicolae, în epoca respectivă director general al Radioteleviziunii Române :
„În 1985 am fost chemat la o şedinţă de guvern… şedinţa era condusă de către Dăscălescu, primul ministru. La acestă şedinţă a fost prezentă şi Elena Ceauşescu. Spre surprinderea mea ni s-a pus în faţă următoarea hotărâre: ca Televiziunea Română să funcţioneze zilnic numai două ore, între orele 20-22, la ora 22 se închide. Radiodifuziunea Română, studiourile centrale vor funcţiona numai până la orele 24, la orele 24 se închid şi se redeschid la orele 6 dimineaţa. Studiourile teritoriale au fost desfiinţate toate. În mintea mea a încolţit atunci ideea că Ceauşescu se temea ca studiourile de televiziune ar putea fi folosite fără aprobarea lui. Deci, România să fie izolată, să nu poată nimeni să transmită ceva din România, să nu fie nici un fel de problemă pentru că era o situaţie deosebită, care nu mai putea să fie suportată. Ca militar care cunoştea planurile de 
întrebuinţare a transmisiilor de radio şi televiziune, am spus că aceste probleme sunt spinoase şi se vor repercuta foarte serios asupra siguranţei naţionale. Atât Radiodifuziunea, cât şi Televiziunea aveau misiuni foarte importante [de informare a populaţiei]. Studiourile teritoriale trebuiau să preia transmisia către ţară în situaţii deosebite… Bucureştiul bombardat, lovit de un cutremur… Exista un plan întocmit în 1968 care era aprobat de către Nicolae Ceauşescu şi semnat de către guvernul de atunci, de către ministrul armatei de atunci, de ministrul de interne de atunci, de ministrul telecomunicaţiilor, directorul Radiodifuziunii şi Televiziunii de atunci şi care trebuia pus în aplicare în caz de catastrofă. Am prezentat acest plan şi am întrebat: “ Înseamnă că planul ăsta nu mai are nici o valoare pentru că nu se mai poate aplica. Ce se întâmplă cu România? Între orele 24 şi 6 dimineaţa rămâne izolată? Dacă se întâmplă un cutremur? ’’ Am spus că studiourile teritoriale [conform planului din 1968] au misiunea de a prelua transmisiile centrale şi a le difuza în plan teritorial. Având în vedere cele prezentate de către mine, mai ales că era o situaţie deosebită, s-a hotărât ca la studiourile teritoriale să rămână tehnica aşa cum este ea, să rămână personalul tehnic într-un număr limitat, 16 oameni care să lucreze în ture operative ca să poată transmite numai acele emisiuni care sunt de factură deosebită, privind apărarea ţării. S-a mai hotărât ca studiourile teritoriale să fie luate din subordinea Radioteleviziunii Române şi să fie subordonate Ministerului Comunicaţiilor.
Au fost măsurile restrictive care au afectat buna funcţionare a Radioteleviziunii. Dovadă: în august 1986 a fost un cutremur şi Radioteleviziunea Română nu a transmis nimic până dimineaţa următoare ».
[Arhiva de istorie orală – Radio România. Interviu realizat de Virginia Călin, 1997]
