Se pare că s-a îngheţat definitiv conflictul din estul Ucrainei. Ecuaţia ucraineană este mai complicată, şi comportă mai multe necunoscute decât părea acum trei ani şi jumătate când Ucraina şi Rusia sub egida Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) au semnat la Minsk convenţia privind soluţionarea paşnică a statutului juridic a teritoriilor din Ucraina de Est Donbas şi Luhansc, care şi-au autoproclamat independenţa. Atunci Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii au făcut front comun împotriva a ceea ce numeau ei „agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei”, şi au instituit sancţiuni economice împotriva Moscovei. De menţionat însă, că înţelegerea de la Minsk nu făcea referire la Crimeea. Anectarea peninsulei de către Rusia a fost în mod tacit acceptat de către comunitatea internaţională.
Prima crăpătură pe alianţa occidentală faţă Rusia a reprezentat Germania. Guvernul de la Berlin susţine proiectul construcţiei gazoductului Nord Stream-2 dintre Rusia şi Germania. Acest fapt a redus spaţiul de manevră a diplomaţiei germane, mergând până acolo că săptămâna trecută la cea de a 53-a Conferinţă de Politică de Securitate de la München – aşa cum Rador v-a informat – ministrul de externe german, Sigmar Gabriel a cerut slăbirea sancţiunilor faţă de Moscova, dacă se va realiza un acord despre menţinerea păcii în Ucraina de Est. În opinia ministrului este o aşteptare ireală, ca Rusia să respecte 100% convenţia, fără ca sancţiunile să fie ameliorate. Tot aici trebuie să menţionăm că la München s-a contramandat întâlnirea dintre miniştrii de externe a Rusiei, Ucrainei, Germaniei şi Franţei (careul de Normandia) care ar fi avut ca obiect continuarea procesului de pace în Ucraina de Est. Este adevărat că Angela Merkel s-a delimitat de cuvintele ministrului său de externe, dar caracteristica conferinţelor de la München este tocmai faptul, că acolo – într-un cadru informal – responsabilii spun mai multe despre intenţiile lor, decât în declaraţiile oficiale.
Pe de altă parte nici Ucraina nu respectă propriile angajamente. Condiţia soluţionării politice şi durabilă a crizei era ca legislativul ucrainean să adopte legea privind statutul special al regiunii Donbas, dar acest act normativ nu a fost încă elaborat nici măcar în formă de proiect. Motivul principal este că guvernul de la Kiev nu este de acord să ducă tratative directe cu reprezentanţii separatiştilor, nu doreşte să coopereze cu ei, iar astfel nu se poate negocia statutul juridic al Donbasului.
O altă problemă este că finanţatorii internaţionali, Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional (IMF) au condiţionat acordarea următoarei tranşe de credit de realizarea reformelor economice şi crearea tribunalelor anticorupţie. Iar în acest capitol Ucraina ezită să ia măsuri, pentru că atât legiferarea statutului special al Donbasului, cât şi înfiinţarea tribunalului anticorupţie poate să ducă la demiterea actualei puteri. Acceptarea autonomiei pentru Donbas ar întării forţele politice populiste şi naţionaliste ucrainiene, iar preşedintele Petro Poroşenko de mult a pierdut sprijinul popular, aşa că în cazul unor alegeri anticipate nu ar mai putea păstra majoritatea parlamentară. Potrivit sondajelor de opinie cel mai puternic partid de opoziţie este Batkivşcina (Patria) condus de Iulia Timoşenko a cărei ataşament occidental nu se poate pune sub semnul întrebării, însă nici acest partid nu ar putea să formeze guvernul fără sprijinul partidelor radicale şi populiste. Să nu uităm că forţele ultranaţionaliste ucrainiene încă beneficiează de sprijinul organizaţiilor paramilitare de extremă dreapta a căror dezarmare completă încă nu a avut loc. Iar dacă conducerea Groisman – Poroşenko va satisface cererea finanţatorilor internaţionali şi va duce până la capăt reforma sistemului de pensii, renunţă la subvenţionarea preţului gazului natural (inclusiv pentru consumatorii casnici) şi va adopta alte măsuri de austeritate ca deficitul bugetar pe anul 2018 să nu depăşească 2,5% din GDP, atunci va răscula populaţia împotriva sa. Potrivit analiştilor şi crearea tribunalelor speciale, anticorupţie pare a fi o sabie cu două tăişuri. Pe de o parte ar deschide robinetul de bani al FMI, dar pe de altă parte ar putea să afecteze imaginea guvernului, despre care Mihail Saakasvili (fostul preşedinte georgian şi fostul guvernator al Odessei), care acum este în exil spune că este un stat mafiot. Sigur, nu putem să dăm crezare neapărat unui politician care are o rivalitate personală cu preşedintele Poroşenko şi are calculele sale politice proprii, dar cert este că numele lui Poroşenko, care a fost un om de afaceri de succes şi a cărei avere este estimată la peste un miliard de dolari, a apărut în mai multe afaceri cu firme off shore inclusiv în aşa numite Panama papers (în 2015 de la firma panameză de avocatură, Mossack Fonseca s-au scurs mai mult de 11,5 milioane de documente confidenţiale care au ajuns la ziarului german Süddeutsche Zeitung, care a pus înscrisurile – faxuri, scrisori, extrase de cont etc. – la dispoziţia jurnaliştilor de investigaţie şi potrivit presei firma a ajutat mai mulţi politicieni de rang înalţi să comite diferite infracţiuni printre care spălare de bani şi evaziune fiscală). Cu toate acestea în 22 decembrie anul trecut Poroşenko a depus un proiect de lege la parlament despre înfiinţarea tribunalelor anticorupţie. Documentul însă nu a fost pus pe ordinea de zi, dar nici nu este agreat de FMI, care spune că nu este conformă cu recomandările Comisiei de la Veneţia pentru că nu garantează selectarea judecătorilor după criterii de profesionalism şi de independenţă.
Guvernul ucrainean mai pierde şi sprijinul statelor vecine, memrii UE din cauza modificării legii privind învăţământul, pe care aceste state o consideră discriminatorie pentru că nu respectă drepturile minorităţilor la învăţământul în limba maternă. Cel mai radical în acest caz s-a dovedit a fi Ungaria. Diplomaţia maghiară a mers până acolo că a blocat tendinţele de integrare a Ucrainei în structurile europene. Nu în aşa măsură, dar această lege a creat tensiuni între Ucraina pe de o parte şi România, Bulgaria şi Polonia pe de altă parte. Relaţiile ucraineano-poloneze sunt încărcate şi de o dispută recentă a istoricilor celor două ţări despre masacrul de la Volhinia (în al doilea război mondial naţionalişti ucrainieni din Armata Rebelă Ucraineană au masacrat mai mult de 100 de mii de polonezi în oraşul Volhinia; în replica formaţia paramilitară poloneză numită Armata Patriei au masacrat 20.000 de ucrainieni). Tot aşa este foarte controversată figura lui Stepan Bandera. (Stepan Bandera a fost un politician ucrainean de orientare naţionalistă, fondatorul şi conducătorul formaţiunii politice Organizaţia Naţionaliştilor Ucrainieni. Bandera în 1941 a proclamat Ucraina independentă, dar acest statut a ţării nu a durat mult din cauza invaziei germane. Bandera a fost asasinat de către KGB în 1959 la München. În Ucraina de Vest este considerat erou, dar populaţia rusofilă din Ucraina îl vede în el un colaborator al naziştilor).
Toate aceste probleme îl îndepărtează pe Ucraina de soluţionarea paşnică a crizei politice în care a ajuns.
Autor: Székely Ervin, Rador
