Cenzura, folosită de altfel în toate regimurile totalitare, a avut ca scop impunerea „doctrinei clasei muncitoare” prin informaţii controlate până la detaliu. Începând din 1944, timp de cinci ani cenzura s-a exercitat prin intermediul câtorva instituṭii: Comisia Aliată de Control (dominată de sovietici), Ministerul Propagandei Naṭionale şi Cenzura Centrală Militară. Din 1949 până în 1977 a existat Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor, iar după desfiinṭarea acestei instituṭii a cenzurii autorităṭile comuniste au pretins că au renunṭat la a controla informaṭiile. În fapt, Secţia de Presă a CC al PCR a preluat această responsabilitate. O supraveghere extrem de riguroasă se făcea de la vârful Partidului Comunist Român şi de Nicolae Ceauşescu în mod direct, iar cenzorii răspândiṭi prin instituṭii erau uneltele. Iată câteva dintre mărturiile unor ziarişti şi scriitori care vorbesc despre manifestările adesea hilare, ridicole sau groteşti ale cenzurii în epoca stalinistă şi ceauşistă.
Dinu Săraru, scriitor, în 1950-1960 redactor la Radiodifuziune
„Din păcate Balaci <a dat drumul cu uṣurinṭă> – aṣa s-a spus atuncea – [pe post], unei cronici de film. Cronica de film o făcea atuncea un critic de artă extraordinar, Schileru, Eugen Schileru. […] Şi a făcut o cronică la un film despre căderea Berlinului, un film mare de tot ṣi acolo a comentat Schileru că în rolul lui Stalin a fost actorul nu ṣtiu care, rus, extraordinar ṣi tot aṣa de bine a fost ṣi actorul cutare, în rolul lui Hitler. Şi au zis: <Cum e posibil aṣa…?> Aṣa s-a înṭeles, că l-a pus pe Stalin cu Hitler [alături]. Şi atunci l-au dat afară pe Balaci de la Radio şi el s-a retras la facultate unde era conferenṭiar. I-au făcut un mare bine, că a scăpat de coṣmarul <Radioul de tip… [stalinist]>”
[interviu de Octavian Silivestru, 2012]
Ţicu Goldstein, redactor la Radiodifuziune şi Radioteleviziune (1955-1997), la secţia de Ştiinţă şi Tehnică
„Prin intermediul emisiunii [mele] Ştiinţa secolului al XX-lea mai ales, am cunoscut elita ştiinţei româneşti. […] Însă vreau să vă mărturisesc: cu ştiinţa mondială stăteam mai prost. Occidentul nu trebuia în acea vreme prezentat în culori favorabile. La un moment dat, ne certaserăm cu vecinii, deci nici aceste ţări nu mai puteau fi pomenite. […] Ştiţi că un principiu de bază al Radiodifuziunii este să fie cu un pas înaintea presei scrise. Pentru aceasta m-am zbătut şi eu în domeniul noutăţilor cu caracter ştiinţific. Regimul autocrat şi incult punea tot felul de piedici, unele datorită cenzurii, altele datorită ignoranţei şefilor. Am fost primul în ţară care a scris un material despre descoperirea antimateriei. Şeful meu de atunci, Ion Colesnic, şi-a pus rezoluţia: un <nu> cât toate zilele, cu creionul roşu pe articol. După o săptămână, pagina de ştiinţă a Scânteii servea cititorilor ultima bombă informaţională: descoperirea antimateriei! La şedinţa de redacţie am demascat ignoranţa, superstiţia materialistă a şefului meu. Vă imaginaţi că mi-a purtat ranchiună. […]
Ofer primul material împotriva poluării, era ceva nou. Materialul a fost respins. Mai mult, am fost chemat şi beştelit la cenzură, spunându-mi-se că noi cheltuim miliarde pentru industrializare şi tocmai noi să combatem poluarea?! Am spus că ele pot fi făcute concomitent. După câţiva ani de la acest incident fenomenul negativ al poluării n-a mai putut fi ascuns. […]
Vântul de libertate, acea scurtă <respiraţie> de după ’68 s-a simţit mai mult la redacṭia Cultural decât la Politic, pentru că Ceauşescu a mers cu două măsuri: una de oarecare liberalizare faṭă de Occident şi chiar în domeniul cultural; în domeniul politic dimpotrivă, punând o frână puternică. Însă un lucru pe care l-am învăţat în atâţia ani de cenzură era şi este următorul: când un material este subversiv, cenzura oricât taie, ceva tot rămâne. […] La un moment dat s-a zis că cenzura a dispărut. De fapt bastonul sau biciul cenzorului trebuia preluat pe propria răspundere de şef. Ăsta era însă un lucru mai prost, pentru că uneori se întâmpla să tratezi mai uşor cu câte un om de la cenzură, decât cu şefii care se temeau că vor fi daţi imediat afară, da-nu, da-nu, asta în principal. La cenzură mai erau oameni care, vezi Doamne, terminaseră Filosofia şi acolo fiind mai mulţi cenzori nu depindea de unul, de altul [anume], era aşa, un fel de departajare. Aici aveai de-a face cu o singură minte şi cu un singur om, deci el decidea după posibilităţile lui mintale şi după capacitatea lui de simpatie şi antipatie un lucru. La cenzură mi s-a întâmplat – paradoxal! – la un moment dat să mi se spună când şeful meu a tăiat ceva, un citat din Spinoza, să spună cenzura: <Noi nu avem nimic cu Spinoza>. Unii dintre colaboratorii noştri îşi permiteau să dea un citat din clasicii filosofiei care cu greu putea fi respins, deci pe calea citatelor din marii magiştri se puteau totuşi transmite unele mesaje neconvenabile regimului.”[1]
[interviu de Virginia Călin, 1997]
[1] Ţicu Goldstein, redactor la Radiodifuziune, Radioteleviziune (1955-1997), la secţia de Ştiinţă şi Tehnică; Aio, C439/inv. 1727, interviu de Virginia Călin, 1997.
