Cenzura, folosită de altfel în toate regimurile totalitare, a avut ca scop impunerea „doctrinei clasei muncitoare” prin informaţii controlate până la detaliu. Începând din 1944, timp de cinci ani cenzura s-a exercitat prin intermediul câtorva instituṭii: Comisia Aliată de Control (dominată de sovietici), Ministerul Propagandei Naṭionale şi Cenzura Centrală Militară. Din 1949 până în 1977 a existat Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor, iar după desfiinṭarea acestei instituṭii a cenzurii autorităṭile comuniste au pretins că au renunṭat la a controla informaṭiile. În fapt, Secţia de Presă a CC al PCR a preluat această responsabilitate. O supraveghere extrem de riguroasă se făcea de la vârful Partidului Comunist Român şi de Nicolae Ceauşescu în mod direct, iar cenzorii răspândiṭi prin instituṭii erau uneltele. Iată câteva dintre mărturiile unor ziarişti şi scriitori care vorbesc despre manifestările adesea hilare, ridicole sau groteşti ale cenzurii în epoca stalinistă şi ceauşistă.
Gheorghe Angelescu, redactor la ziarul Scânteia Tineretului, 1950-1960
„Ţi se comanda: <Te duci la uzina cutare şi faci un material despre modul în care îşi depăşesc tinerii planul, despre modul în care tinerii discută problemele lor sociale> sau nu ştiu ce. […] Unele încercări de a mai spune ceva, că sunt şi treburi care nu merg, erau tăiate, de la început se tăiau, de obicei. Învăţasem şi ne autocenzuram, ştiam că asta se cere şi asta dădeam. […] Modul de realizare a articolelor era o preocupare mare pentru fiecare, fiecare încercând să îl facă cât mai citibil, cât mai plăcut, cât mai atractiv. […] Totul trebuia să fie laudativ. Dacă se critica, se critica un tânăr care a făcut ceva [greşit], nu puteai să spui că întreprinderea n-a făcut ceva sau n-a făcut organizaţia de U.T.M., n-a făcut pentru tineri şi aşa mai departe.”
[interviu de Silvia Iliescu, 1997]
2 iunie 1978
Dan Berindei, academician, istoric
„Până prin ’55, dacă vom căuta cărţile apărute în acea perioadă – cărţi, să spunem, de interpretare, de analiză a fenomenelor istorice – vom găsi foarte puţine sau aproape deloc. Chiar şi studiile apăreau cu foarte mare greutate şi apăreau selectate după criterii politice, [semnate de] oameni care inspirau atâta încredere încât se putea să li se publice lucrările respective. Chiar şi eu în acea perioadă, după ce publicasem înainte de perioada inaugurată în ’48 în Revoluţia istorică română, în Arhiva românească, în Hrisovul şi aşa mai departe unele studii, a urmat o perioadă de întrerupere, care nu era datorită unei lipse de activităţi, dar faptului că într-adevăr atunci trebuia să stai cu lucrarea în sertar. Şi apoi, în sfârşit, s-a ivit o fereastră prin ’51 când [Petre] Constantinescu-Iaşi mi-a luat o comunicare pe care o ţinusem, privind şcoala lui Mircea Mălăeru din 1872, şi a introdus-o într-o serie a Academiei, care a şi încetat… Dar m-am pomenit că am apărut până la urmă, nu ca <Dan Berindei>, ci ca <B. Dan>… Dar, mă rog, pot să spun că am avut şi eu un studiu în acea perioadă. În schimb, însă, după ’55, trebuie spus că începe o dezvoltare şi încep să apară [lucrări], mai ales în ’57-’58, au fost nişte ani buni… După aceea au urmat alte zguduiri, cauzate de luptele intestine din partid, în special de conflictul Gheorghiu-Dej – Miron Constantinescu.”
[interviu de Silvia Iliescu, 1995]
Petre Diaconu, arheolog, cercetător la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” din Bucureşti
„Aveam o singură revistă la început, Studii şi Cercetări de Istorie Veche, SCIV, care a început să se numească SCIVA în anul 1970 – Studii şi Cercetări de Istorie Veche şi Arheologie. Revista Dacia, noua serie, a apărut în anul 1957. Studii şi Cercetări de Numismatică tot atunci a apărut prima dată, în ’57-’58. Acestea erau revistele de bază ale Institutului de Arheologie. […] În ’56 a apărut revista MIA, Materiale de Istorie şi Arheologie, care a avut epoca ei de glorie, era o revistă voluminoasă, foarte densă în conţinutul ei şi ca ideatică, nu numai ca prezentare de material; prezenta rezultatele săpăturilor arheologice din toată ţara pe vremea aceea. [În aceste texte] se amesteca comitetul de redacţie, numai ca stil, aşa, dar… Noi am beneficiat de un regim aparte, arheologia. Adică ţi se respectau punctele de vedere, dar exista din păcate un autocontrol, adică nu îţi permiteai să scrii orice. Singurul lucru pe care eu l-am realizat e că n-am pomenit niciodată de Stalin, Marx, Engels, Mao Zedong în operele mele, nici în note, nici în text, dar exista totuşi… îţi schimbau titlurile! Ce-a păţit unul, Necşa, săracul, de la Institutul de Istorie care se ocupa cu [studiul despre] exploatarea petrolului. Când şi-a dat lucrarea la tipar, o lucrare masivă, putea să se constituie înt-un volum din Studii de Istorie, redactorul principal i-a modificat titlul, i l-a <îmbogăţit>: Exploatarea sângeroasă a petrolului!… Şi l-a nenorocit pentru toată viaţa! I-a apărut articolul… era lucrarea vieţii lui!”
[interviu de Silvia Iliescu, 1995]
