Actrița Ioana Calotă, fiica Floarei Calotă: Mărțișoarele mele cele mai scumpe și cele mai dragi sunt mama, fratele și logodnicul meu

Pe Ioana Calotă am cunoscut-o pe scenă în urmă cu mai mulți ani, însă, am cunoscut-o mai bine cu diverse ocazii, prin intermediul unor prietene comune, colege la teatru cu artista. Ioana este o actriţă de succes, o fiinţă plină de temperament, de veselie, bucurie, pasională, sensibilă, iubitoare și foarte credincioasă. A învăţat meseria de actor la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică “I.L. Caragiale” din Bucureşti, de la mari profesionişti ai teatrului: Mircea Albulescu, Sanda Manu, Ion Cojar, Cătălin Naum, Gelu Colceag. Din 2003 este angajată la Teatrul Nottara, din Capitală. Ioana Calotă s-a născut într-o familie de artiști, este fiica îndrăgitei interprete de muzică populară, regina muzicii teleormănene, Floarea Calotă, și a regretatului scriitor și pictor, Nicolae Lupu.

Reporter: Ioana, te-ai născut într-o familie de artiști. De ce ai ales să faci teatru și nu muzică? Pe la ce vârstă ți-ai dat seama că vrei să îmbrățișezi această profesie?

Ioana Calotă: Pur și simplu am simțit sau am știut că asta o să fac, deși la noi în oraș nu exista teatru. Tot ce vedeam erau spectacolele venite în turneu în orașul nostru, Roșiori de Vede, sau când mergeam cu mama în culise, la spectacolele ei, și eram întrebată: “Ce vrei să te faci când vei fi mare?”, iar eu răspundeam, dându-mi afectată părul după urechi, cu un aer foarte important, foarte serios, comic pentu cei din jur: “Eu vreau să mă fac ‘peatru’”. Eram genul de copil foarte serios când se vorbea despre viitor, ușor afectată, deci foarte comică în seriozitatatea mea, mi s-a spus… Mi-ar fi plăcut să și cânt, dar mi se părea că asta e profesia mamei mele, că eu trebuia să am altă profesie, care să țină tot de scenă, dar cu o altă exprimare… Mama era maxim pentru mine în muzică. Cum să fac ceva ce ea face atât de minunat? Ar fi doar o palidă alegere. Ascultam vrăjită, hipnotizată, discurile de vinil, am tot spus asta, dar ăsta este adevărul, poveștile audio m-au crescut cum sunt și apoi poveștile citite, pentru copii, sunt extrem de importante. Practic noi, oamenii, toată viața noastră căutăm să ni se spună povești, să ne regăsim în povești, să ne inspirăm din povești. Am adorat inflexiunile vocilor actorilor care interpretau personajele, și, mai târziu, pe multe dintre vocile acelea care îmi dădeau fiori le-am auzit pe viu, lângă mine, în cabina radioului, unde si vocea mea li s-a alăturat, la început timidă. Mama mea îmi spunea în șoaptă în pat, să mă adoarmă, povești inventate de ea. Extraordinar de talentat și dăruit mi le interpreta, îmi crea lumi de visare și de speranță – era absolut magic -, iar tata ne pictase camera cu scene din povești, Ileana Cosânzeana, Făt Frumos, Zdreanță, Scufița Roșie. Camera noastră de copii, a mea și a fratelui meu, arăta ca o catedrală, ca o biserică, numai că personajele în mărime naturală erau din povești… Iar portretul mamei noastre era pictat chiar pe peretele din fața patului, astfel încât să deschidem ochii dimineața pe imaginea ei… Tata a terminat de pictat camera noastră de copii exact în ziua în care s-a născut fratele meu, Mihai, duminica, 25 martie 1984, și sunt foarte tristă că nu am nici măcar o fotografie a acelei camere pictate, deoarece casa a fost vândută și nu ne-am preocupat să fie fotografiați pereții pictați ai casei, care erau opere de artă. Mi-a rămas în suflet o nostalgie și o mare recunoștință pentru tatăl meu. Marea binecuvântare a vieții mele este că m-am născut în familia mea și am avut asemenea părinți, artiști și iubitori de frumos.

Reporter: Mihai Lupu Calotă, fratele tău, a moștenit talentul de la tată, de la scriitorul și pictorul Nicolae Lupu, devenind artist plastic. De asemenea, știu că în trecut a pictat biserici. Vorbește-mi puțin despre talentul lui.

Ioana Calotă: Fratelui meu nu îi place să vorbesc despre el, din modestie.  Așa că o să-i respect dorința, însă o să vorbesc totuși puțin despre el și mai mult despre tata. El a moștenit talentul de la tata, într-adevăr, se transmite genetic inspirația și imaginația. Tata desena, picta de mic, a fost copil de țărani din Velești. Printre portretele desenate de tatăl meu copil, care m-a fascinat, a fost portretul lui Mihai Eminescu, după fotografia lui celebră ‘student la Viena’.

Reporter: Tu și cu Mihai aveți o legătură foarte strânsă. Cum a fost copilăria voastră?

Ioana Calotă: Tot timpul a fost o relație ca între o fetiță și un băiat, o fetiță mai mare și un băiat mai mic. Am fost tot timpul într-un soi de înțelegere frățească, dar ne-am și contrazis foarte mult, pentru că amândoi suntem firi din astea, foarte pline de foc, așa, și atunci fiecare încearcă să-și impună punctul de vedere. Eu m-am mai înțelepțit între timp și el foarte mult, așa că acum relațiile dintre noi sunt destul de calme. Dar am avut episoade de wrestling, să zic. A fost o copilărie foarte drăguță, care se continuă până când vom dispărea, cred, această copilărie și această relație frățească. Făceam tot felul de chestii împreună, nu-mi vine acum chiar nicio năzbâtie, să zic, dar pot să spun că am un frate ultra energic și că nici eu nu m-am lăsat mai prejos și că am fost crescuți foarte liberi și foarte independenți, am făcut chiar tot ce am vrut, așa că și copilăria noastră a fost una… Nu știu care era Tom Sawyer și care era Huckleberry Finn, sincer. Dar a fost și este o copilărie ca din povești, cu toate aventurile posibile și la Roșiori de Vede, și în București, și pe la țară când mergeam, și-n tabere. Eu încercam să fiu mai organizată și să fiu sora mai mare. De multe ori el era mai înțelept decât mine. Am avut tot timpul grijă unul de altul.

“Ne făceam temele la lampă, tata scria la mașina de scris, mama fredona”

Reporter: Care era atmosfera în casă, cu un tată scriitor și pictor și cu o mamă atât de cunoscută și iubită de public?

Ioana Calotă: Se instaurase un fel de disciplină: când tata avea de pictat și de scris, noi eram destul de cuminți și stăteam atunci cu mama, care era prin bucătărie sau prin celălalte camere ale casei. Ea își fredona încetișor cântecele ei, el scria în sufragerie și picta tot acolo. Acolo era un fel de atelier, acolo era, de fapt, o cameră de multe într-una, cum sunt acum, all in one. Era și camera de primit oaspeți, era și atelier câteodată, și nu mai spun că era și o camera specială de scris. Tata era un om foarte serios și foarte concentrat, avea nevoie de liniște și atunci, noi, copiii, învățaserăm și chiar mergeam în vârful picioarelor. El avea de scris și niște editoriale pentru niște ziare din Teleorman – „Teleormanul liber”, după Revoluție vreau să spun asta, bătea la masină… Îmi aduc aminte cum bătea el la mașină, sunetul acela al mașinii de scris o să mă urmărească toată viața, îmi dădea liniște și siguranță, când îl auzeam acolo. Pe timpul lui Ceaușescu era foarte frig în casă, așa că mi amintesc pe amândoi în halate de molton, noi aveam o diversificare mai mare la hăinuțele noastre de casă, dar ei erau foarte haioși, că aceste halate de molton erau ca un fel de pelerine regale în capul meu. A lui tata era maro închis, iar al mamei era bej, cafea cu lapte, foarte deschis, și erau, cum să zic, uniformele de tată și de mamă, pe vremea lui Ceaușescu. Și aveam tot timpul lămpi aprinse în casă, era foarte tainică și magică și deosebită atmosfera din casă, chiar și dacă era frig. Noi ne făceam temele la lămpi și la lumânări, tata scria la mașina de scris, mama fredona, mai cosea câteodată. Mama cosea când eram la Roșiori de Vede, avea niște pelerine, niște fuste, niște rochițe pe care ea le cosea foarte colorat. Era extraordinar de frumos, cum cosea ca în vechile scrieri. Era o atmosferă de familie în care fiecare își știa locul, își știa timpii de manifestare, dormeam la prânz, sau nu, făceam scandal. Întotdeauna venea o păsărică pe geamul ferestrei și ne aducea bomboanele alea, Cip, aia era marea răsplată că dormim la prânz.  Seara, mama ne spunea povești – și tata ne spunea povești – tata cânta din caval, câteodată și din fluier. El era autodidact, singur a învățat să cânte și din caval, și din fluier și din chitară. Aveau discuții intelectuale dimineața la cafea, ei aveau un tabiet al lor, citeau ziarul și discutau împreună articolele înainte de a pleca tata la școala unde preda, era profesor de desen, și mama la liceu, unde era laborant. Era o atmosferă de familie tihnită, cu timpii ei destul de lungi și de buni și de îngăduitori. Lumea avea altă liniște și altă tihnă de a-și trăi viața. Îmi aduc aminte de o copilărie foarte frumoasă și liniștită.

Reporter: I-ați simțit lipsa mamei, atunci când ea era plecată la concerte sau în turnee?

Ioana Calotă: Da, întotdeauna simțeam lipsa unuia sau altuia dintre ei, pentru că un copil nu se satură niciodată de prezența tatălui și a mamei. Dorul acela de părinți este întotdeauna foarte mare și mai ales când ești mititel, simți nevoia să fii cu ei și trebuie să înțelegi că ei au și treabă, să meargă la concerte sau trebuie să se ducă la școală și să predea. Mama încerca tot timpul când era plecată să fim acoperiți de prezențe frumoase, calde, de oameni buni, dar asta nu înseamnă că nu ne era dor de ea. Îmi aduc aminte și este foarte adânc întipărit în sufletul meu și în mintea mea de copil de atunci și a rămas, cumva, și pe perioada asta de maturitate un anume dor față de mama când nu era lângă mine și acum se manifestă față de tata, care nu mai e deloc în planul acesta terestru. Dar legăturile și conexiunea mentală și emoțională tot timpul a existat, așa că gândindu-mă la ei și raportându-mă la ei tot timpul, în mintea mea, cumva, se crea un fel de telepatie și de empatie care funcționa.

Ioana Calotă: “E bine să nu regreți în viață”

Reporter: Care este cel mai mare regret al tău când privești în trecut?

Ioana Calotă: E bine să nu regreți în viață. Este știut că suntem tot timpul amendați și sfătuiți să nu regretăm nimic. Ok, nu vreau să regret nimic, dar dacă am păreri de rău, sunt că nu am stat mai mult și nu am știut să mă bucur și nu am știut să prețuiesc mai mult prezența bunicilor, deși am stat, în copilăria noastră, destul în prezența lor sau, mă rog, niciodată nu e destul, poate că ar fi trebuit mai mult să-i strâng în brațe și să le spun că-i iubesc și mai ales tatălui meu. Regret sau îmi pare rău de momentele în care puteam să fiu alături de el mai mult și nu am fost, nu neapărat că am ales să mă văd cu prietenii de vârsta mea sau să fac alte lucruri. Dar, într-adevăr, asta cu mintea de pe urmă este foarte adevărată. Dacă aș fi avut mintea de acum sau dacă aș fi avut înțelegerea emoțională de acum, aș fi realizat că timpul nu se mai întoarce și bine ar fi să prețuim momentele toate pe care le avem cu familia noastră, să ne asigurăm unii pe alții că ne iubim și să nu fie doar vorbe goale, să ne îmbrățișăm, să ne mângâiem, să ne iubim, chiar dacă celălalt nu e chiar pregătit, tu să îți faci datoria și să îl asiguri că tu ești acolo și că indiferent de certuri sau de neînțelegerile de zi cu zi, contează foarte mult legăturile dintre suflete și ele sunt cele care dăinuiesc și după plecarea fizică de aici, corespondențele sufletești. Astea sunt singurele regrete sau păreri de rău, că nu am profitat de timpul pe care l-am avut să-mi asigur familia, care nu mai este acum pe pământ, cât de mult o iubesc.

“Mă emoționează orice apariție cu mama în public”

Reporter: Știu că ai o relație specială cu mama ta. De fiecare dată când ai apărut în public alături de ea, te-ai emoționat până la lacrimi. Care au fost întâmplările care v-au făcut să fiți atât de apropiate?

Ioana Calotă: De mama mă leagă, cred, vieți dinaintea vieții acesteia și nu știu, sunt niște firi extraordinare de importante și de profunde. Normal că mă emoționează orice apariție cu ea în public, pentru că nu numai că este o mare onoare, dar este și o mare responsabilitate să fiu alături de ea și să fiu la înălțimea ei. Da, mă emoționez de câte ori apar cu mama și mă bucur că sunt vie și că am aceste trăiri. Este cel mai important om din viața mea, deși nu-mi place să fac categorisiri, fiecare om e important, dar mama e sfântă, este clar. Mama întotdeauna a avut o aură care e diferențiată de alți oameni. Realmente, are o lumină specială și are un dat al ei de la Dumnezeu foarte special, și niște secrete existențiale și niște alegeri pe care le-a făcut ea în viața asta, care i-au dat și mai multă strălucire și mai multă aură din aceasta, divină. Mama mea este cea mai bună mamă din lume, așa cum este ea; bineînțeles, are și ea defectele ei, dar pentru mine este clar cea mai frumoasă, cea mai bună, și cea mai talentată și cea mai luminoasă, și cea mai dăruitoare dintre toate mamele din lume.

Îmi amintesc un cântecel, pe care tata mi l-a scris când eram mica:

Mămica mea este o mamă bună

Ea are inima din miez de lună

Și ochii-i sunt ca stelele de dulci

Mămică  bună, vino să mă culci.

Mă ține în brațe și duios îmi cântă,

Cu glasu-i de privighetoare sfântă

Mămică bună, cum să-ți mulțumesc că m-ai dus pe lume să trăiesc?

N-am cum să-i mulțumesc, decât cu cuvintele mele puține: o iubesc!

Reporter: Ai urcat de mai multe ori pe scenă alături de doamna Floarea Calotă pentru a cânta, însă, acum îmi vin în minte niște imagini dintr-un moment umoristic, de la Televiziunea Română. Cum a fost să fii pe scenă și să joci teatru chiar alături de mama ta?

Ioana Calotă: A fost foarte tare, pentru că ea dintotdeauna și-a dorit să fie actriță. De fapt, visul ei cel mare, să știți, înainte să devină artist, interpret de muzică populară, ea și-a dorit să fie actriță. Nu știu, s-au întâmplat lucruri, o să povestească ea când o să vrea să facă lucrul acesta. Ideea este că a ales să cânte și bine a făcut. Și uite că i-am dus eu, până la urmă, dorința aceasta mai departe, de actorie. Așa că noi, în acel moment de la TVR, am fost amândouă actrițe și, bine, ne-am interpretat, cumva, pe noi înșine. Am făcut un moment mai mult sau mai puțin de improvizație. A fost foarte drăguț. Și, oricum, mama mea este cea mai talentată ființă pe care o cunosc, a putut foarte lejer să fie actriță, dar mi-a ascultat sfaturile. Este ascultătoare, nu e foarte încăpățânată să facă doar ce vrea ea și cum crede ea.

Reporter: Dar cum e să cânți piesele din repertoriul mamei tale?

Ioana Calotă: Este foarte emoționant și foarte responsabilizant, să spun așa. Este foarte frumos și câteodată chiar simt că seamănă întrucâtva inflexiunile din vocea mea cu ale ei. Asta înseamnă că noi chiar vrem să semănăm cu părinții noștri. Dar e foarte frumos să o aud, cumva, când cânt la teatru, că am foare multe piese în care cânt, să o aud pe mama cumva cântând prin mine.

“Îi datorez lui Felix Alexa intrarea mea în teatrul profesionist”

Reporter: În 2003 ai terminat UNATC, secția Actorie, și ai început colaborarea cu Teatrul Nottara. Care au fost împrejurările care te-au adus să lucrezi aici?

Ioana Calotă: Eram în anul II de facultate, eram deja la clasa doamnei Sanda Manu, pentru că în anul I am fost la domnul Mircea Albulescu și am făcut și un fel de modul de teatru muzical, am avut și o piesă la Casandra, care s-a numit “Little Shop Of Horrors”, făcută de Calvin McClinton, un profesor din America, profesor de musical – asta a fost o paranteză. În anul II m-am mutat la doamna Sanda Manu, la secția Actorie, în paralel era clasa de regie a domnului Valeriu Moisescu, dar la anul III mi se pare că avea clasă Felix Alexa. Felix Alexa m-a văzut în niște examene de regie pentru, că-mi plăcea foarte mult să lucrez la regie. Mie îmi plăcea să nu mai plec din facultate, practic, de dimineața până noaptea târziu stăteam acolo. După orele mele de actorie, mergeam și lucram la secțiile de Regie din anul meu, paralel, la Valeriu Moiesescu sau la ceilalți ani, printre care anul lui Felix Alexa. În anul lui Felix Alexa erau studenți care m-au dorit în examenele lor de regie, Felix m-a văzut la câteva dintre examenele lui. El punea la Nottara “Horia iubirilor” și avea nevoie de o fată care să pară foarte-foarte mică pentru rolul Fetița dulce și m-a chemat să merg la Nottara, să joc alături de Alexandru Repan și de toată echipa acestui spectacol. Aceasta a fost intrarea mea în Teatrul Nottara. A fost un mare succes, a fost un noroc extraordinar pe care l-am avut. Îi datorez lui Felix Alexa intrarea mea în teatrul profesionist și rămânerea mea în Teatrul Nottara.

Reporter:  În 2017 ai primit Premiul pentru cea mai populară actriță a Teatrului Nottara, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru FEST (in) pe Bulevard. Acest premiu este o recunoaștere, de fapt, a activității tale în cadrul Teatrului Național, având în vedere numeroasele piese în care ai jucat de-a lungul timpului?

Ioana Calotă: Premiile pe care le primești în viață, ca recunoaștere pentru activitatea pe care o ai în cadrul profesiei tale, activitatea meritorie, sunt necesare. Da, într-adevăr, îți face bine să fii, cumva, recunoscut și de către colegii de breaslă sau de către oamenii cu care direct lucrezi în această profesie. Dar cel mai important premiu este – și am primit foarte multe premii de-a lungul timpului, mai ales în 2003, când am terminat facultatea și a fost boom-ul meu de recunoaștere, a fost anul extraordinar al vieții mele, a fost înflorirea mea extraordinară atunci. În 2003, când am fost și angajată la Teatrul Nottara, am primit premiu la Gala Hope, am primit alte numeroase premii la Casandra, de interpretare, de șefă de promoție, Premiul pentru început al Fundației Anonimul. Aceste premii sunt necesare și sunt frumoase, și te flatează și te bucură. Cel mai mare premiu pe care îl poate primi un actor sunt aplauzele la finalul spectacolului, privirile acelea ca niște fulgere, o energie imensă pe care o primești din partea publicului, de recunoaștere că ai făcut un lucru bun și că ai ajuns la sufletul lor. Acela este cel mai mare premiu, când tu ajungi la sufletul cuiva și l-ai mișcat, și l-ai emoționat, și l-ai scos din starea lui, și l-ai făcut prezent în momentul acela. Pentru asta luptăm, să intrăm în inimile oamenilor, să le trezim puțin gândurile, mințile, inimioarele și să vibrăm împreună, să comunicăm cu adevărat.

Ioana, despre Mircea Albulescu: “Domnule, fugiți repede de aici că o să vă facă și mai urât!”

Reporter: În perioada facultății l-ai avut ca profesor pe maestrul Mircea Albulescu. Cum a fost să-l ai ca mentor pe unul dintre cei mai iubiți actori din România?

Ioana Calotă: Pe Mircea Albulescu l-am avut un semestru profesor de clasă. M-am întâlnit cu dumnealui când eram foarte mică, eram cu mama la machiaj la televiziune și domnul Albulescu urma să fie machiat pentru un rol de bătrân și m-am dus la dumnealui, terifiată, în timp ce doamna machioză a plecat de lângă dumnealui să ia niște bureți sau ceva de machiat. M-am dus la dânsul, l-am tras de pulpana hainei – eram foarte mică, aveam doar câțiva ani – și i-am zis: “Domnule, fugiți repede de aici că o să vă facă și mai urât!”. Nu am apucat să-i spun domnului Mircea Albulescu această întâmplare din mica mea copilărie și prima mea întâlnire cu dumnealui. Îmi aduc aminte foarte bine când am intrat la clasa lui Mircea Albulescu cum ne-a dus pe scena Casandrei, la lumina de scenă, la lumina aceea, chioară, de neon alb, mai mult întuneric decât luminat, și ne-a spus: “Pregătiți-vă, copii, că cu această lumină veți repeta o viață întreagă, dacă aveți șansa să fiți actori pe scena unui teatru. Aceasta se numește lumina de servici și cu ea trebuie să vă obișnuiți ochii, mintea, prezența și să fiți pregătiți să repetați, să creați, să vă imaginați, să inventați, să creșteți în voi personaje pe această lumină. Abia apoi vin reflectoarele”. Și mi-a rămas așa, ca un far călăuzitor acest cuvânt, că trebuie să crești lumină în tine, pentru că lumina pe scenă este destul de mică, în timp ce lucrezi. Despre Mircea Albulescu sunt foarte multe de spus.

Reporter: Dar ceilalți profesori pe care i-ai avut, artiști de valoare ai țării, cum erau?

Ioana Calotă: Despre Sanda Manu sunt extraordinar de multe de spus. Îi mulțumesc foarte mult doamnei mare pedagog Manu, la clasa căreia mi-am dorit să fiu și pe care am visat-o înainte de a da examen la facultate. Un mare om de teatru, o mamă extraordinară, o mamă dură, o mamă care-și învață copiii să fie disciplinați și foarte talentați și să joace pe risc maxim. Îi datorez foarte multe și domnului Ion Cojar, pe care l-am avut la clasă în anii III și IV. Le mulțumesc tuturor profesorilor de clasă pe care i-am avut, domnului Cătălin Naum, pe care l-am iubit și atâtea generații l-au iubit, mi-a fost asistent la clasa domnului Albulescu. Le mulțumesc tuturor profesorilor, lui Gelu Colceag, de la toți am avut ce învăța și mă hrănesc din amintirea și din vorbele dânșilor, atât de puternice, de vii, care mă construiesc pe mai departe. Sunt foarte recunoscătoare tuturor!

Reporter: Ai jucat pe scenă alături de nume mari. De la cine ai avut cel mai mult de învățat?

Ioana Calotă: Am jucat, într-adevăr, și joc alături de nume mari. De la fiecare ai de învățat. Meseria asta o înveți furând, așa se spune, stând în culise și uitându-te. Meseria asta o înveți fiind lângă cine trebuie și când trebuie.

“Despre teatru se poate vorbi la nesfârșit”

Reporter: De ce avem nevoie de teatru?

Ioana Calotă: Teatrul este un fenomen viu, care se întâmplă acum, în fața ta. Este un fenomen ca și viața, pieritor, acum a fost, acum nu mai e. Este vorba exact despre acum. Omul viu, din public, vine acum să vadă o piesă de teatru care se întâmplă acum în fața ochilor lui. Dacă actorul nu este conectat și nu este prezent și nu este concentrat în momentul de acum, moare clipa, moare francul dacă nu ești prezent acum în situație. De teatru va fi tot timpul nevoie, pentru că este un act care se întâmplă aici și acum, chiar dacă este repetat dinainte, lucrat dinainte, este o poveste care s-a spus și aseară, se va mai spune și mâine seară. O să avem tot timpul nevoie de teatru, că tot timpul avem nevoie de viață și tot timpul avem nevoie să ni se spună povești din care să învățăm, din care să ne regăsim. Teatrul este despre extraordinar, nu doar despre firescul de fiecare zi, nu doar despre întâmplări banale sau despre nimic. În tot ce se întâmplă în teatru, omul trebuie să se regăsească, asta este taina teatrului, și secretul în teatru rămâne secret – ăsta a fost titlul disertației mele de la master. Despre teatru se poate vorbi la nesfârșit.

“Publicul este sincer și adevărat și vrea să râdă și vrea să plângă”

Reporter: Care sunt, după părerea ta, plusurile și minusurile teatrului românesc?

Ioana Calotă: Cumva, nu-mi permit să vorbesc despre plusurile și minusurile în teatru. Pot să spun eu ce aș vrea să văd mai des. Omul din public, cu care eu am stat de vorbă de-a lungul timpului, simte nevoia să fie emoționat. Publicul de acum nu este un public diferit de altădată. Publicul de acum, cel puțin, nu mai acceptă convențiile, nu mai aplaudă când trebuie să aplaude, convenționalul nu prea își mai are locul acum. Publicul este sincer și adevărat și vrea să râdă și vrea să plângă la fel ca întotdeauna, dar acum avem un public ușor mai atent, care nu mai înghite chiar tot ce i se dă. Publicul de acum simte nevoia de comedie, dar, în aceași măsură, simte nevoia să fie și emoționat de dramă, nu de tragedie neapărat. Ne-am săturat – spun ei – de urâțenia vieții, sau cel puțin urâțenia vieții trebuie să ni se prezinte într-un mod pe care să o putem privi, să o putem accepta. Media este atât de invadată de violență și diversitatea pe care o găsești acum în media, de distracție, filmele care sunt, total accesibile tuturor, canalele tv care sunt enorm de multe, internetul care este plin de divertisment. Ei, acum la teatru s-a ridicat un pic ștacheta, e nevoie de altceva, de o plusvaloare, de o plusemoție, de ceva care să se întâmple viu și adevărat în fața oamenilor din sală și pe care să-i miște absolut direct. Are nostalgii publicul din ziua de azi, are dorința aceea de domnie, de haute couture acela vechi, de boierie. Publicul de azi vrea să fie emoționat și directorii de teatru ar trebui să se gândească la asta și să pună în scenă piese de valoare, în care și actorul să se simtă valorizat, dar nu numai actorul să se simtă valorizat, publicul să se simtă respectat și valorizat. El contează cel mai mult.

Reporter: Știm cu toții că salariile sunt foarte mici în teatru. Care sunt satisfacțiile acestei profesii? Te-ai gândit vreodată să renunți?

Ioana Calotă: Nu m-am gândit niciodată să renunț la teatru. Tot ce-mi doresc și ce mă rog la Dumnezeu fierbinte este să am parte de această meserie, să joc, să am putere de joc, să am spor în munca mea, să îmi deschidă Dumnezeu mintea, sufletul, inima, instrumentul care este corpul. Actorul se poate exprima numai cu instrumentul pe care-l are, singurul pe care-l are este corpul lui. Să fiu sănătoasă și să am noroc și baftă de meseria asta, să pot să joc cât mai mult și să pot să fac lucruri cât mai diverse și cât mai din suflet și cât mai adevărat. Niciodată nu m-am gândit să renunț, nu-mi doresc, nu-mi pasă cât de mici sunt salariile, nu mi-a păsat niciodată prea mult de bani, îmi doresc cu ardoare să fac această meserie. Este una dintre cele mai fierbinți dorințe ale mele și rugăciuni pe care le înalț la Dumnezeu și sper să mă audă. Iubesc, ador această profesie. Îmi doresc un ficat puternic, pentru că trebuie să ai mare rezistență în această meserie, să o fac până când voi muri.

 “Teatrul Radiofonic mi-a deschis viața și gândurile spre această profesie”

Reporter: Încă din 2003 ai colaborat cu Teatrul Radiofonic. Cum este această experiență?

Ioana Calotă: Teatrul Radiofonic mi-a deschis viața și gândurile, cred, spre această profesie. Îi datorez foarte mult Teatrului Radiofonic. De mic copil am fost impresionată de această modalitate de teatru. Eu cred că auzul este foarte important pentru un om, pentru că deschide o poartă extraordinară imaginației, inflexiunile vocii umane sunt foarte importante, sunt extraordinare. Să ne amintim că bebelușul aude vocea mamei și cu ea face conexiune toată viața lui. Totul este muzică în jurul nostru, totul este vibrație în jurul nostru. Îi doresc multă sănătate domnului Vasile Manta, acest Cipollino care ne-a fermecat generații de-a rândul pe noi toți. Îi datorez enorm de multe domnului Vasile Manta, care acum trece printr-o perioadă grea de sănătate și de viață, regizor tehnic la Teatrul Radiofonic. Îi datorez foarte multe, de asemenea, domnului Cristian Munteanu – Dumnezeu să-l ierte ! – regizor de Teatru Radiofonic, în regia căruia am jucat, lui Gavriil Pinte, în regia căruia am jucat și pe scenă și la Teatrul Radiofonic, și nu vreau să neîndreptățesc pe nimeni. Le mulțumesc tuturor oamenilor de radio, Ilinca Stihi, tuturor oamenilor de radio care m-au invitat și m-au făcut parte din această extraordinară și nemuritoare experiență, care este înregistrarea la radio.

Reporter: Te vezi ca realizator radio în viitor? Ce emisiune ți-ar plăcea să ai?

Ioana Calotă: Mi-ar plăcea foarte mult să fac radio, foarte-foarte mult și, da, mi-ar plăcea să am o emisiune la care să dea omul telefon și să spună ce are pe suflet și să vorbim pur și simplu. Mi-ar plăcea să am o emisiune de suflet, în care omul să vorbească cu mine și cu invitații mei, care mi-aș dori să fie oameni de spirit, oameni izoterici, cumva, oameni din diverse manifestări spirituale, ca să spun așa, preoți, buni sfătuitori, buni psihologi.

Reporter: Știu că ai cochetat și cu televiziunea, ai jucat și în lungmetraje. Ți-ar plăcea să joci în filme?

Ioana Calotă: Mi-ar plăcea foarte-foarte-foarte mult să fac film și sper să mi se deschidă odată ușița asta magică spre film. Am lucrat în scurtmetraje, la facultate, după facultate și în câteva alte filme, dar puține. Am făcut prea puțin film și mi-ar plăcea să fac și televiziune, sigur că da. Mi-ar plăcea să fiu implicată în lucruri care să ajute alți oameni.

Reporter: Pe lângă Teatrul Nottara, mai colaborezi și cu alte teatre, dar și cu teatrul independent. Spune-mi, te rog, unde te pot vedea cititorii noștri.

Ioana Calotă: Acum joc la Teatrul de Comedie, de câțiva ani deja spectacolul “Tartuffe”,  de Molière, în regia lui László Bocsárdi, minunatul rol Dorine, minunată distribuție, minunat regizor. Sunt extraordinar de recunoscătoare că am șansa să joc acest rol. Vă invit la “Tartuffe”, la Teatrul de Comedie. De asemenea, vă invit la Nottara, unde joc în: “8 femei”, “Alcool”, “Vestul singuratic”, “Mult zgomot pentru nimic” și în premierele “Asta-i ciudat”, “Provocări inocente”, “Balul sinucigașilor”, “Fazanul”, “Efecte colaterale”, “Călătoria”, “Familie de artiști”, “Titanic Vals”. Îmi doresc să joc în teatrul independent, am lucrat destul de bine până acum în teatrul independent: de exemplu în piesa“Feisbuc”.

Reporter: Ce hobby-uri mai ai?

Ioana Calotă: Mi-ar plăcea foarte mult să călătoresc, enorm! Îmi place foarte mult viața, cu tot ce oferă ea, în materie de natură. Am călătorit foarte puțin și îmi doresc foarte mult să călătoresc. Asta este ce mi-aș dori foarte mult în viața asta. Îmi place foarte mult să alerg, n-am mai alergat de mult. Mi-ar plăcea să am timp să fac sport.

Ioana Calotă: “Anul ăsta mă mărit”

Reporter: Ce proiecte ai pentru anul 2018, atât personale, cât și profesionale?

Ioana Calotă: Anul ăsta mă mărit, pe 2 septembrie va avea loc nunta. Sunt foarte emoționată când mă gândesc la asta. Sper din suflet să fie bine și să fie îngerașii cu noi și să fie frumos, să fim binecuvântați de Dumnezeu, în primul rând. Planul pe 2018 este de trezire și de acțiune și de curaj și de asumare a riscurilor. Îmi doresc să aducem pe lume un copil, tot cu ajutorul lui Dumnezeu, că numai cu Dumnezeu și prin Dumnezeu se pot realiza toate. Și să ne apreciem și să ne iubim mai mult unii pe alții. Îmi doresc foarte mult să fiu foarte activă și să gândesc frumos, să gândesc pozitiv.

Reporter: Cum este logodnicul tău și cum a avut loc cererea în căsătorie?

Ioana Calotă: Logodnicul meu este Alexandru Philippide. Un suflet foarte frumos, foarte luminos, foarte cald, foarte bun. Este un om de la care am foarte multe de învățat și pe care îl admir foarte mult. Se trage dintr-o familie cu o istorie extraordinară: este nepotul marelui poet Alexandru Philippide; este strănepotul marelui lingvist, care a dat și numele Academiei de la Iași, Alexandru Philippide. Se trage dintr-o familie care are o cultură fantastic de bogată. Ne-am întâlnit întâmplător, în anul 2015, se fac trei ani anul acesta, de când suntem împreună. Cererea a avut loc anul trecut, de ziua mea, complet neașteptat, nimeni nu știa, în afară de nașii noștri care sunt Dorina și Dragoș Donea, o familie extraordinară. Dorina Donea este o mare traducătoare din limba franceză în română a multor opere și multor nume însemnate a literaturii franceze. Este unul dintre cei mai importanți traducători de beletristică de literatură franceză. Am primit un inel de logodnă generațional, care s-a transmis în familia lor, din generație în generație, și sunt foarte flatată de faptul că mi s-a dat mie acest inel. A fost foarte emoționant. Pur și simplu, invitasem la mine niște prieteni la tort și șampanie, iar mama a chemat câțiva buni prieteni lăutari și, uite așa, Alex a trecut de la îmbrăcămintea de grătar, pentru că el tocmai făcuse mici, s-a dus, și-a dat șorțul jos, și-a pus papion la gât și a îngenucheat. Lacrimile lui Paulică, care este acordeonistul nostru iubit, Paul Gheorghe, care aflase dinainte că fusese luat de-o parte de Alex și i-a spus: “Nea Paul, vezi că vreau să o cer de nevastă și să-mi faci ceva de acompaniament”. Paulică, care mă iubește ca un tată, a început să plângă și ne-am emoționat cu toții. A fost unul dintre cele mai frumoase momente din viața mea. Va fi o nuntă tradițională. Sper, cu ajutorul lui Dumnezeu, să ne dea înțelepciune și iubire multă și putere de iertare și de înțelegere, să avem o căsătorie și o căsnicie frumoasă, ceea ce doresc tuturor. Și îmi doresc să vină copii la noi în familie, îmi doresc foarte mult să fim părinți.

“Mama, modelul meu de dărurire, de generozitate și de dragoste necondiționată”

Reporter: Astăzi este 8 martie, Ziua Mamei. De asemenea, tot luna aceasta, pe 27 martie, este și ziua de naștere a mamei tale. Noi, echipa RADOR, îi transmitem la mulți ani! Tu ce gânduri vrei să îi transmiți?

Ioana Calotă: Astăzi este Ziua Femeii și, cum am învățat de mititei, este Ziua Mamei. Pe 27 martie este și ziua de naștere a mamei mele, nu întâmplător, odată cu Ziua Internațională a Teatrului. Pentru mine sunt numai zile de sărbătoare în luna martie, pentru că pe 25 martie este și ziua fratelui meu, de Bunavestire. Luna martie este o lună superbă, o lună foarte frumoasă, mărțișoarele mele cele mai scumpe și cele mai dragi sunt mama, fratele meu și logodnicul meu, pe care îi iubesc foarte-foarte mult și sper să ne țină Dumnezeu cât mai mult timp împreună și să ne bucurăm unii de alții. Ceea ce vă doresc și dumneavoastră și familiilor dumneavoastră. O ador pe mama mea, o iubesc foarte mult și îmi doresc să fie mândră de mine, îmi doresc să nu o dezamăgesc niciodată. Îmi doresc să fie mândră de mine și ea și tata. Mama este cea mai generoasă, a sacrificat foarte multe pentru familie și pentru noi. Este modelul meu de dărurire, de generozitate și de dragoste necondiționată. Oamenii o iubesc foarte mult pe mama, întotdeauna s-a bucurat de iubire netulburată din partea foarte multor oameni, oameni foarte simpli, care nu erau parte din familia noastră, necunoscuți. Ea a știut ca în cântecele ei să pună sufletul ei. Sufletul se cunoaște în vocea ei. Îi doresc viață lungă, sănătate, putere de iubire multă și de dăruire multă, inspirație și imaginație. Doresc tuturor mamelor, tuturor femeilor, tuturor fetițelor să se întoarcă la ce înseamnă atuurile femeii, la bunătate, la blândețe, la înțelegere, la armonie, la vulnerabilitatea și forța care coexistă în femeie. Cred în puterea femeii de a ține pământul și viața, familia și existența. Cred în abilitățile femeii în a aduce echilibru și armonie pe pământ. Prin femeie se pot realiza foarte multe. Ea trebuie să fie dulce și puternică în același timp, amazoanca aceea de care toți vorbim, dar, în același timp, să aibă emoția și sensibilitatea unei mame tot timpul înduioșată. Femeia este asemenea Fecioarei Maria. Ea a știut să iubească, să se dăruiască pe sine, să se pună în slujba iubirii, înțelegerii, blândeții, dragostei, inimii. Este lecția cea mai importantă pentru noi: eterna mamă și buna mamă și jertfitoarea mama. Aș vrea să sune cât mai inspirațional mesajul meu de final. Ideea este că doar cu ajutorul lui Dumnezeu și prin frumusețea primăverii să fim ca o primăvară, să avem în suflet primăvara și bucuria renașterii, tot timpul și să nu cedăm ispitelor, gândurilor negre, tristeților, depresiilor. Primăvara este renaștere și 8 martie asta trebuie să însemne: infinitul într-o primăvară mereu verde. În Rai este tot timpul primăvară, iar 8 martie mie mi se pare un infinit în picioare, care dă pregustarea Raiului divin. Așa ar trebui să fie. La mulți ani tuturor femeilor, tuturor fetelor, tuturor fetițelor!

Reporter: Ioana, îți mulțumesc pentru timpul acordat! Îți doresc o primăvară frumoasă și un an așa cum îți dorești!

Ioana Calotă: Mulțumesc și eu foarte mult! Primăvară frumoasă tututor!

Menționăm câteva premii pe care le-a primit Ioana Calotă:

2002 – Premiul „Cinemaiubit”, pentru interpretare feminină în “Camera 13 cu vedere la stradă”, rolul Cristina;

2003 – Premiul Festivalului Internațional de Teatru Studențesc “Hyperion”, pentru rolul principal feminin, rolul Isbjorg;

2003 – Premiul pentru cea mai bună interpretare feminină, Casandra, UNATC, în spectacolul “Mă cheamă Isbjorg, sunt o leoaică”;

2003 – Casandra, UNATC, premiul „Bun Augur”;

2003 – Gala Tânărului Actor – Mangalia, Premiul special al juriului „Sică Alexandrescu”, pentru rolul Popova din spectacolul “Ursul”;

2003 – Marile premii „Prometheus” – nominalizare pentru “Opera Prima”, Fundația „Anonimul”.

Fotografii din arhiva personală a artistei Ioana Calotă

Interviu realizat în exclusivitate pentru Agenţia de Presă RADOR de Flori Diaconu