Şapte regine ale Egiptului au purtat numele de Cleopatra, dar numai ultima dintre ele, Cleopatra a VII-a (69 î.Hr – 30 î.Hr), a cucerit inimile celor mai puternici lideri militari ai vremii sale şi, în egală măsură, istoria. Autoritara regină a Nilului şi cea mai renumită femeie fatală a tuturor timpurilor are şi un asteriod, 216 Kleopatra, descoperit pe 10 aprilie 1880, de astronomul austriac Johann Palisa. Când Hollywood-ul o glorifica în peliculele sale, având celebre protagoniste ca Vivien Leigh sau Elisabeth Taylor, Cleopatra era de secole un înrădăcinat simbol al puterii şi deopotrivă al seducţiei, iar legenda ei inspirase din vechime artiştii din întreaga lume, fiind aleasă drept muză inclusiv de Shakespeare, Michelangelo sau Salvador Dali. Plutarh a scris despre ea în Vieţile Paralele; Boccaccio, Dante, Rabelais, Shaw s-au lăsat inspiraţi de ea; Berlioz, Gounod sau Handel au compus muzică invocându-i personalitatea. Cleopatra îşi păstrează aura de figură aproape mitică, reluată şi reactualizată în numeroase feluri de-a lungul timpului, inspirând un flux continuu de portrete adaptate la canoanele estetice ale variilor epoci şi curente artistice, majoritatea impunând-o ca pe un ideal de frumuseţe feminină.
Una dintre capodoperele colecţiei de artă antică egipteană a Muzeului Ermitaj din Sankt Petersburg este o rafinată statuetă din bazalt negru reprezentând-o pe cea mai renumită regină a Ptolemeilor, purtând o perucă având însemnul unui cap stilizat de cobră, un simbol regal, ţinând un corn al abundenţei în mâna stângă şi hieroglifa simbolizând viaţa, în mâna dreaptă. O altă preţioasă statuetă a sa, lucrată în piatră dolomitică, tot cu un corn al abundenţei în mână, se află la Metropolitan Museum, New York; un portret al său, în marmură, datând din epoca elenistică, este păstrat la Centrale Montemartini, Roma, un bust în marmură de Paros, la Altes Museum, Berlin, o sculptură a sa, de secol XVIII, păzeşte Aleea lui Apollo de la Castelul Versailles. Înainte ca Michelangelo să fi realizat, în jur de 1533, o schiţă a Cleopatrei ţinând la sân o viperă, un miniaturist anonim francez o descrisese deja în ilustraţiile din a sa lucrare ‘Livre d’heures de Jean de Boucicaut’. Artista renascentistă Lavinia Fontana, în tabloul ‘Cleopatra’, din 1585, propune o descriere atipică, optând pentru o prezentare din profil, ce permite o singularizare a personajului şi eliminarea apăsătoarelor caracteristici psihologice, apărată parcă de vălul ce îi acoperă figura. Pentru flamandul renascentist ce s-a aplecat cu eleganţă asupra studierii nudului feminin, Jan Matsys, Cleopatra devine o senzuală şi lascivă nimfă, pictată în nota specifică Şcolii de la Fointainebleau.
În cel de-al optulea deceniu al secolului al XVII-lea, francezul Gerard de Lairesse descrie, în ‘Banchetul Cleopatrei’, ca pe o scenă de teatru, pariul făcut de Cleopatra cu Marc Antoniu, pentru a oferi cel mai îmbelşugat festin, câştigat de regina egipteană. Pentru Lairesse, elementul exotic este limitat la nuditatea parţială a Cleopatrei şi la veşmintele lui Marc Antoniu, însă subiectul a fost de interes pentru mulţi artişti, preferat cu precădere în decorarea palatelor italiene din Renaştere şi baroc, în Secolul de Aur olandez şi în pictura baroc flamandă, atât în tradiţia italiană, cât şi în cea nordică, subiectul mulându-se perfect pe genurile predilecte ce afişau banchete ale nobililor, adăugând totodată o atractivitate în plus unui subiect istoric, prin tuşe exotice. O aglomerare de personaje, un contrast puternic între lumini şi umbre şi o vitalitate aparte introduce flamandul Jacob Jordaens în „Het Feest van Cleopatra” (Banchetul Cleopatrei – 1653). Maestrul flamand Peter Paul Rubens o înfăţişează, în 1615, pe Cleopatra ca simbol al feminităţii, înveşmântată în roşu, iar Rembrandt van Rijn îi dedică un studiu, ‘Studie van een naakt vrouw als Cleopatra’ (Studiu de nud feminin – Cleopatra, 1637), plasând vipera, spre deosebire de alţi artişti, care au ales zona gâtului sau un braţ, înfăşurată de piciorul drept. Fermecătorul romantic Eugène Delacroix aduce în ‘Cléopâtre et le paysan” (Cleopatra şi ţăranul – 1838) o notă orientalistă marcată de o fină senzualitate. Prerafaelitul englez John William Waterhouse subliniază, în opera sa din 1888, forţa interioară a Cleopatrei, cu o privire sobră şi incitantă deopotrivă, ce pare a stăpunge tabloul, într-un joc ritmat cu diversele simboluri orientale de diferite texturi, ce captează în mod diferit lumina – piatră, metal, pânză sau blană de leopard. Gustave Moreau, unul dintre principalii reprezentanţi ai simbolismului, asiduu căutător al figurilor biblice sau mitologice, pictează în 1887 o Cleopatră graţioasă, meditativă, plasată într-un decor aproape filigranat. Pictorul american Frederick Arthur Bridgman, un mare iubitor al orientalismului, în taboul ‘Cleopatra pe terasele din Philae, din 1896, îşi plasează personajele pe o insulă egipteană considerată cândva lăcaşul sacru al zeiţei Isis, acum dispărută sub apele unui lac, într-un cadru arhitectural ce joacă un rol ce pare mai important decât personajul principal, Cleopatra devenind doar un pretext pentru a studia frumuseţea feminină, într-un decor exotic, demers devenit de la mijlocul secolului al XIX-lea aproape un scop în sine. Pietro da Cortona, însemnat arhitect şi pictor al barocului, alege un pasaj din povestea Cleopatrei cu Cezar, în ‘Cesare rimette Cleopatra sul trono d’Egitto” (Cezar o aşază pe Cleopatra pe tronul Egiptului – 1637), descriind o regină egipteană cu părul blond, într-un decor clasic, punctat de drapajele ritmate ale veşmintelor, în timp ce Jean-Léon Gérôme, în ‘Cleopatra în faţa lui Cezar, din 1866, subliniază textura şi cromatica veşmintelor exotice. Giovanni Battista Tiepolo a dedicat o serie de opere temelor legate de Cleopatra, reluând cuplul Antoniu şi Cleopatra inclusiv într-un ciclu de fresce de la Palazzo Labia, din Veneţia. ‘În Banchetul Cleopatrei, din 1744, Tiepolo îşi înveşmântează personajele aproape în totalitate în pas cu moda epocii sale, nedând mare atenţie detaliilor istorice. În 1885, britanicul născut în Ţara Lalelelor, Lawrence Alma-Tadema, în ‘Marc Antoniu şi Cleopatra’ îşi prezintă protagonista ţinând în mână un sceptru simbolizând forţa, bogăţia şi încrederea în forţele proprii, aşezând-o în profil, dar cu privirea întoarsă spre spectator, într-o sugerată complicitate cu cel pe care îl ţinea în mrejele sale. Salvador Dalí reia teme legate de regina Egiptului în gravura sa ‘Cesare y Cleopatra’, apoi într-o litografie, ‘Les Amoureux Antoine et Cléopâtre’, din ciclul ‘Les Amoureux Suite’ (format din trei părţi: Antoniu şi Cleopatra, Lancelot şi Guinevere, Grădina Edenului) şi în gravura ‘La muerte de Cleopatra’.
Tragica moarte a Cleopatrei a inspirat mai multe picturi decât viaţa ei amoroasă sau zilele ei de glorie ca regină, tema fiind adesea prezentă, inclusiv în Evul Mediu, una dintre cele mai vechi reprezentări aflându-se într-un manuscris al lui Boccaccio, conservat la British Library. Michelangelo inovează în schiţa sa prin mărimea neobişnuită a viperei înfăşurate în jurul bustului Cleopatrei, în opera italiencei Artemisia Gentileschi, ‘Moartea Cleopatrei’, marcat dramatică, ilustrează abandonul în faţa sorţii, a femeii ca victimă, fără speranţe de salvare. Pictorul baroc Guido Reni, figură dominantă a Şcolii de la Bologna, o identifică în ‘Moartea Cleopatrei’ şi ‘Cleopatra cu vipera’, în 1630, cu imaginea unei femei răpuse de suferinţă, intensificând forţa dramatică a imaginii prin contrastul puternic dintre pielea albă a Cleopatrei, învelită în drapajul trandafiriu, şi fundalul închis. Un dramatism comparabil se regăseşte în secolul al XVII-lea în picturile lui Guido Cagnacci sau Jacques Blanchard. Opera lui Guido Cagnacci, ‘La morte di Cleopatra’, este una dintre cele mai semnificative din întreg secolul al XVII, distingându-se prin carnalitatea accentuată a nudului, accentul pe aspectul fizic, senzual, lipsit de idealizare, un erotism subliniat, fără a fi vulgar. Pictorul baroc francez Jacques Blanchard, numit un ‘Tiţian al Franţei’, graţie cromaticii sale apropiate de cea a veneţienilor, ca şi gustului său pentru frumuseţea feminină, pe care o evocă în nudurile pictate, în 1620, în ‘Moartea Cleopatrei’ prezintă personajele într-un cadru strâns, dramatic, cu contraste clare. La Guercino, care abordează şi o temă mai rară, ‘Cleopatra şi Octavian’, în alte două opere, ‘Il suicidio di Cleopatra’ şi ‘La Cleopatra morente’, personajul e teatral, plasat în mijlocul unui contrast bine subliniat între drapaj şi fundal, cu un echilibru clasic şi o luminozitate amintind de Caravaggio. Pictorul baroc Angelo Caroselli sau aşa-numitul autor Pseudo–Caroselli, un pictor de gen provenit din nordul Europei, foarte apropiat stilistic de Angelo Caroselli, prezintă scena morţii reginei egiptene cu o aparte originalitate, cu o teatralitate populară, aproape grotescă, figurile putând fi lejer asimilate cu nişte măşti de teatru. Discipol al lui Rubens, artistul baroc flamand Antoon van Dyck, pictor al curţii regelui Carol I Stuart al Angliei, alege şi el tema sinuciderii în ‘Moartea Cleopatrei a VII-a’ (unul dintre tablourile furate la marele jaf din 1968 de la pinacoteca Muzeului Brukenthal din Sibiu). Jean André Rixens, în ‘Moartea Cleopatrei’, din 1874, reprezintă un nud feminin voluptuos, într-un subtil joc al luminii, Cleopatra apărând mai degrabă ca o odaliscă a vremii. În 1838, Eugène Delacroix inaugurează un stil de reprezentare mai melancolic al morţii Cleopatrei, regăsit mai apoi şi într-o acuarelă de Gustave Moreau. Pictorul francez Alexandre Cabanel, în ‘Cleopatra încercând otrava pe condamnaţi’, din 1887, o descrie pe frumoasa şi cruda Cleopatra urmărind cu sânge rece, neclintită, efectul otrăvii asupra prizonierilor. Pictorul ungur specializat în portretistică şi scene istorice, Gyula Benczúr, este, probabil, unul dintre puţinii care o descriu pe Cleopatra ca pe o femeie în vârstă, în ‘Moartea Cleopatrei’, majoritatea artiştilor preferând să ignore că ea avea în jur de 40 de ani la momentul sinuciderii. În curentul Art Deco, artiştii au exploatat povestea Cleopatrei, transformând-o dintr-un important personaj istoric într-o cochetă, seducătoare şi ‘femme fatale’ a epocii, numai câteva simboluri exotice presărate în compoziţii ajutând la identificarea acestui nou personaj plastic. Britanicul Reginald Arthur, în ‘Moartea Cleopatrei’, de la sfârşit de secol XIX, regina Ptolemeilor pare a lumina întunericul cu frumuseţea ei strălucitoare, fiind pusă în valoare cu o alură de statuie, ilustrând eroismul ei, acceptarea cu demnitate şi curaj a destinului său. Filipinezul Juan Luna în ‘La muerte de Cleopatra’ optează pentru elemente de neoclasicism, în pofida exotismului subiectului. Unul dintre cei mai proeminenţi portretişti ai generaţiei sale, englezul John Collier, în ‘Moartea Cleopatrei’ dezvăluie o apetenţă pentru meticulozitatea descriptivă a detaliului, pentru o cromatică bogată şi pentru tuşe lejere. Descendent dintr-o familie din Franche-Comté, coborând spre secolul al XVI-lea, până la Otto Van Veen, maestrul lui Rubens, pictorul francez Arnaud Courlet de Vregille aduce, în 2011, în tabloul ‘Le Grand Voyage’, având ca temă moartea Cleopatrei, într-un demers atipic, o căutare a figurativului în sânul abstracţiunii, exprimând căldura unei realităţi derulate în faţa privitorului, cu o tuşă energică, subliniată de emoţie, mişcare şi lumină.(autor: Cristina Zaharia)
