Cenzura, folosită de altfel în toate regimurile totalitare, a avut ca scop impunerea „doctrinei clasei muncitoare” prin informaţii controlate până la detaliu. Începând din 1944, timp de cinci ani cenzura s-a exercitat prin intermediul câtorva instituṭii: Comisia Aliată de Control (dominată de sovietici), Ministerul Propagandei Naṭionale şi Cenzura Centrală Militară. Din 1949 până în 1977 a existat Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor, iar după desfiinṭarea acestei instituṭii a cenzurii autorităṭile comuniste au pretins că au renunṭat la a controla informaṭiile. În fapt, Secţia de Presă a CC al PCR a preluat această responsabilitate. O supraveghere extrem de riguroasă se făcea de la vârful Partidului Comunist Român şi de Nicolae Ceauşescu în mod direct, iar cenzorii răspândiṭi prin instituṭii erau uneltele. Iată câteva dintre mărturiile unor ziarişti şi scriitori care vorbesc despre manifestările adesea hilare, ridicole sau groteşti ale cenzurii în epoca stalinistă şi ceauşistă.
Radu Bogdan, critic şi istoric de artă
„Cartea despre [Theodor] Aman o începusem în 1951. Când am fost decapitat, materialul meu documentar a început să şi-l însuşească [Ionel] Jianu – la Editura Meridiane era – el avea acolo un post de răspundere, […] el a publicat un [Theodor] Aman, un album. Mi-a fost foarte greu şi numai printr-un noroc am reuşit să reintru în drepturile materialului meu!.. Pe urmă s-a pus problema, totuşi, să public cartea asta. Ei, această carte n-am putut s-o public fără anumite concesii. Am avut o audienţă la Constanţa Crăciun, o cunoşteam din copilărie. Cartea mea, spre surprinderea mea, e carte de referinţă şi astăzi, cartea despre Aman. Însă a trebuit să satisfac anumite exigenţe ideologice ale regimului, a trebuit să le satisfac sub nişte presiuni cumplite şi la câteva luni după ce fusesem decapitat. […] Şi am considerat întotdeauna că această carte nu mă reprezintă onorabil, pentru că suferise joncţiunile puterii. [Presiunile constau] în a interpreta într-un anumit fel, or, acest <a interpreta într-un anumit fel> mergea până la limitele maxime ale minciunii. […] Eu, de pildă, l-am socotit pe Aman un <exponent al burgheziei>, asta în spirit marxist vorbind. Îl socoteam un exponent al burgheziei progresiste, al laturei progresiste a păturii burgheze, un beneficiar al învăţământului artistic francez. Ei bine, a-l socoti un beneficiar al învăţământului artistic francez însemna să fii cosmopolit şi un feudat Occidentului şi deci trebuia să produc o teză care anula acest adevăr. Ei, eu la asemenea chestii nu m-am pretat!
Deficienţele cărţii mele, din punct de vedere al acestei joncţiuni, sunt aşa: nu am putut să prezint critica picturii istorice a lui Aman – critica nu ideologică, critica artistic-plastică. Constanţa Crăciun mi-a spus foarte clar: <Cum, în momentul în care partidul depune efortul să promoveze pictura istorică şi avem aşa de puţini pictori care au făcut pictură istorică, acuma ţi-ai găsit tu să scoţi la suprafaţă greşelile care i se reproşau încă în epocă lui Aman ca pictor istoric? Lasă asta pentru o altă ediţie. N-o să trăieşti tu, o s-o scoată alţii. Acuma nu e momentul!>… Deci, am renunţat la atitudinea critică faţă de pictura lui istorică, trebuia să viu cu ceva care să-i convină regimului. O să-mi spuneţi că-i un oportunism, eu am să vă spun: nu-i un oportunism, e oportunitate. Sigur, poţi să spui că-i un sofism şi că mă joc cu cuvintele şi că eram oportunist. Eram oportunist, să-mi salvez locul meu de producător în cultura românească, în asta consta oportunismul meu! Nu era un oportunism ca să-mi asigur postul sau să-mi asigur privilegii. În sensul ăsta, sigur că am făcut un act de oportunitate cedând, dar am cedat un sfert din ce mi se cerea – un sfert, pentru că mi se cereau nişte enormităţi!”
[interviu de S. Iliescu şi V. Călin, 1995]
Titu Georgescu, istoric, profesor
„Am lucrat la o editură ştiinţifică în perioada asta, chiar aşa se numea, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, unde erau redactori profesionişti. Se înaintau lucrările la Consiliul Culturii şi acolo, la Consiliul Culturii, era o echipă care lucra la această <puritate ideologică> şi le returna cu observaţii. Observaţiile le rezolvam în editură, nu aveam eu legături cu mai-marii direcţiilor presei şi cenzurii. În cazul Analelor [de Istorie], da, ajungeam până la vârf, la Leonte Răutu. Aici, eram un salariat la Editura Ştiinţifică.
După 1959 aveam să cunosc ceva mai îndeaproape sistemul acesta al cenzurii, fiind chemat de oameni care, mărturisesc, erau destul de pregătiţi pentru a apăra linia politică, ideologică, a Partidului Muncitoresc Român. La Editura Politică, de pildă, discuţii am avut cu Valter Roman, directorul editurii, care în 1960, când am vrut să public Nicolae Iorga împotriva hitlerismului, ca să rupem odată barierele acestea cu Nicolae Iorga, să putem publica ceva – fiindcă nu se putea publica nici din Xenopol, nici din Iorga, din marii noştri istorici -, am găsit formula aceasta: cartea a ajuns întâi la cenzura editurii respective, a ajuns la el, am fost chemat la el, mi s-a explicat că nu se poate, am avut o discuţie cu dânsul, i-am explicat că <Bine, dar aţi luptat împotriva fascismului în Spania!> Şi mi-a spus <Tinere, cunoşti prea puţin…> Într-adevăr, eram destul de tânăr, vreo 30 de ani, omul era cu multă experienţă, aici oricât aş fi nuanţat eu şi oricât de abil aş fi fost să-l trec pe Iorga în formula aceasta, împotriva hitlerismului, nu am reuşit!
Cenzura mergea, deci, de la echipe speciale de cenzură; şi era un forum de cenzură, se găsea la Casa Scânteii şi avea fiecare editură grupul său de cenzori, pe specialităţi. La istorie existau doi sau trei sau unul, pentru filosofie aidoma, pentru alte domenii la fel, fiecare director se înconjura de câţiva cenzori din aceştia care îi asigurau <puritatea> sau [răspundeau la] exigenţa partidului… […] Erau activişti care au făcut Facultatea de Istorie. E adevărat că erau mai modeşti din punct de vedere al pregătirii, nu erau dintre cei pe care-i puteai găsi scriind în presă articole de istorie, fiind la Radio redactori pe probleme de istorie, care să fi scris un articol la vreo revistă de istorie, nu! Nu ştiu dacă erau mai puţin capabili, dar oricum, lipsiţi de prezenţe în mass-media.”
[interviu de Silvia Iliescu, 1997]
