Cenzura, folosită de altfel în toate regimurile totalitare, a avut ca scop impunerea „doctrinei clasei muncitoare” prin informaţii controlate până la detaliu. Începând din 1944, timp de cinci ani cenzura s-a exercitat prin intermediul câtorva instituṭii: Comisia Aliată de Control (dominată de sovietici), Ministerul Propagandei Naṭionale şi Cenzura Centrală Militară. Din 1949 până în 1977 a existat Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor, iar după desfiinṭarea acestei instituṭii a cenzurii autorităṭile comuniste au pretins că au renunṭat la a controla informaṭiile. În fapt, Secţia de Presă a CC al PCR a preluat această responsabilitate. O supraveghere extrem de riguroasă se făcea de la vârful Partidului Comunist Român şi de Nicolae Ceauşescu în mod direct, iar cenzorii răspândiṭi prin instituṭii erau uneltele. Iată câteva dintre mărturiile unor ziarişti şi scriitori care vorbesc despre manifestările adesea hilare, ridicole sau groteşti ale cenzurii în epoca stalinistă şi ceauşistă.
Ion Bucheru, jurnalist, producător, scenarist
„Numărul întâi al revistei Viaţa Studenţească a reprezentat un imens succes de stimă în mediile şcolare, în mediile academice, în mediile ştiinţifice, în intelectualitate… Trebuie să amintesc că atunci, în ’56, Tribuna de la Cluj încă nu exista, toată presa era efectiv presă de partid. [Viaţa Studenţească era] o revistă adresată studenţilor, numai cu personalităţi marcante ale culturii interbelice româneşti, era socotită un fel de mică erezie. Numai că, ce s-a întâmplat?! În momentul acela conta foarte mult liniştea printre studenţi şi în mediile intelectuale, iar faptul că Viaţa Studenţească, grupul ăla mic de oameni care eram acolo, inconştient am acţionat pe această dimensiune şi ne-am stabilit contactul pe această lungime de undă cu mediile culturale, a iritat o parte din factorii de decizie politică, după cum se va vedea imediat. În schimb a satisfăcut pe alţii care, cu o înţelegere superioară a necesităţilor momentului, ştiau că e în primul rând nevoie de linişte; adică era nevoie de un <unguent>, pe care noi, involuntar, l-am oferit. […]
Ei bine, încurajaţi şi luaţi de val cumva, efectiv nu ne-am mai dat seama aproape pe ce lume trăim şi am făcut un număr doi efectiv trăznit! […] Au început să apară pete de culoare, pestriţe, o paginaţie… cum să spun, aproape nu înţelegeai ce şi cum se citeşte, litere jucate… Ei bine, în acel moment Nicolae Ceauşescu care răspundea de organizaţiile obşteşti, deci şi de tineret, n-a mai aşteptat nici un fel de aprobare de la cineva şi a convocat o şedinţă cu colectivul de redacţie al Vieţii Studenţeşti. Ei, şedinţa a început într-o atmosferă îngrozitoare, revista a fost desfiinţată bucată cu bucată într-un expozeu cam de vreo oră şi 40 de minute susţinut de Ceauşescu, pagină cu pagină, articol cu articol, titlu cu titlu… Ni s-a imputat tot, iar ca punct final s-a luat numărul, a fost ridicat în sus şi arătat ca superemă dovadă de erezie politică faptul că Viaţa Studenţească este singura publicaţie din presa românească care nu are pe frontispiciu [sloganul] <Proletari din toate ţările, uniţi-vă!>, deci el se poate lăuda cu titlul de glorie că este singura publicaţie care iese din sistemul presei de partid din România. Pe măsură ce vorbea Ceauşescu simţeam cum mă ia cu frig, simţeam cum cămaşa în spate se udă şi cum îmi îngheaţă transpiraţia în spinare! Mi se blocase ceafa şi coloana de această senzaţie de ud şi de frig în spate! Pentru că, la un moment dat… nu numai că a făcut un rechizitoriu al revistei, ci a trecut la un proces de intenţii făcut redacţiei. După ce a arătat acolo că noi în mod intenţionat ne sustragem controlului de partid scoţând de pe frontispiciu până şi acest slogan care era al presei de partid, a spus aşa – ţin minte cuvintele astea până oi muri: <Ştiţi ce se întâmplă în Polonia! Ştiţi că Securitatea poloneză aleargă din chioşc în chioşc să scoată de la vânzare revista studenţilor Poprosto. De ce? Pentru că revista Poprosto îndeamnă populaţia din Polonia să facă ce a făcut populaţia din Ungaria! Păi decât să alergăm să retragem Viaţa Studenţească şi să o dăm la topit, mai bine vă topim pe voi!> Asta a fost formularea textuală a lui Nicolae Ceauşescu atunci. […]
Din numărul trei încolo, practic am intrat în regimul normal al presei […]: toate publicaţiile trimiteau sumar cu autori, uneori cu mici explicaţii la fiecare articol: ce conţine, ce cuprinde, ce tratează, ce idei abordează etc, etc… Am intrat în sistemul presei de partid, am pus pe frontispiciu <Proletari din toate ţările, uniţi-vă!>, deci… ne-am integrat practic presei de partid. Exista [în general] o dublă subordonare, practic la noi exista o triplă subordonare: în primul rând, trimiteam la Secţia de presă, era o Secţie de presă a Comitetului Central. Într-al doilea rând, era o Secţie de propagandă aşa şi a existat şi un sector de ştiinţă, o Secţie de ştiinţă şi învăţământ. Or noi, pentru că ţineam de lumea universitară şi urma să ne adresăm mediului universitar – ăştia ţineau de Secţia de ştiinţă, ştiinţă şi învăţământ – trimiteam sumare la trei secţii, iar cu U.A.S.R.-ul ţineam legătură directă, pentru că eram organul lor. Ei, lucrul după asta a început să se simplifice din ce în ce mai mult, pentru că vârfurile decizionale are redacţiei, adică redactorul-şef şi redactorul-şef adjunct, au devenit membri în Comitetul Executiv al U.A.S.R. [Uniunea Asociaţiilor Studenţilor din România] şi fiind practic jumătate din timp acolo, la U.A.S.R., lucrurile astea nu s-au mai pus, adică sumarele se năşteau mai mult în sediul U.A.S.R. şi mai puţin în sediul redacţiei. În redacţie, practic, se materializa o schemă, o matrice gândită în mare măsură acolo.”
[interviu de Silvia Iliescu, 1997]
Gheorghe Angelescu, redactor la revista Scânteia Tineretului
„De prin 1955 s-au întâmplat câteva evenimente şi în redacţia aceasta. S-a încercat să se mai scrie şi altfel. Chiar a existat un adevărat curent al unui <adevăr integral>. Sigur că acest <adevăr integral> se manifesta mai ales în paginile culturale unde apăreau schiţe [literare] în care se încerca să se arate, de exemplu, că un activist de U.T.M. nu este un om perfect, are şi lipsuri. Materialele au trecut greu, unele au trecut chiar foarte greu. Mi-amintesc că din cauza asta s-au şi întâmplat nişte treburi… […] Iată, de exemplu, au fost evenimentele din 1956 din Ungaria. S-au cerut atunci unora dintre reporterii speciali din gazetă să scrie, <să ia atitudine>, cum se spunea. Şi unii au cam refuzat. Este cazul lui Cosaşu şi al lui Ţic, care au spus: <Dom’le, să mai vedem ce se va mai întâmpla şi nu e momentul să scriem acuma… De ce să luăm noi atitudine?!> […] Au refuzat să scrie materiale care să critice situaţia din Ungaria sau să elogieze trupele <eliberatoare> sovietice care au pătruns în Ungaria. […] Către 1958, în primăvara lui 1958, Secţia de Propagandă şi Presă de la Comitetul Central – nu ştiu prin cine atunci, nu reţin – au cerut ca cei doi să fie daţi afară din redacţie. Şi, într-adevăr, ei au plecat din redacţie!”
[interviu de Silvia Iliescu, 1997]
