„Acolo unde este tiranie, peste tot este tiranie” – scrie poetul şi prozatorul maghiar Illyés Gyula, în celebra sa poezie O propoziţie despre tiranie. Cartea Svetlanei Aleksievici: Vremuri second-hand[1] vine şi ilustrează, detaliază acest adevăr. Autorea, cu o deosebită perseverenţă urmăreşte cum lipsa de libertate otrăveşte destine, suflete, iubiri, cariere. Într-o societate tiranică nimeni nu poate să fie un om liber, nici măcar tiranul. Torturaţii şi torţionarii devin – desigur fiecare în felul său – victime ale aceluiaşi regim autodestructiv. Autoarea, asemenea unor cercetători meticuloşi pășește pe urmele tiraniei pentru a descoperi efectele acesteia în lagărele staliniste, în fabrici, case de copii, colhozuri, în intimitatea dormitoarelor, pentru că nimeni şi nimic nu scapă de tirania omniprezentă. Dar Svetlana Aleksievici merge şi mai departe şi demonstrează că odată cu colapsul regimului, tirania nu dispare, pentru că aceasta a devenit deja parte integrantă a identităţii oamenilor, a modului de gândire, a viziunii, a personalităţii fiecăruia. Trecutul personajelor Svetlanei Aleksievici nu este doar o umbră care îi urmăreşte, nu este o haină pe care o poartă zi şi noapte. Trecutul reprezintă aici mai mult decât pielea acestora, este chiar o parte integrantă a corpului lor. Trecutul s-a metamorfozat în celule (câteodată canceroase) ale corpului, de care nu te mai poţi scăpa decât odată cu moartea. Asemenea radiaţiilor bombei atomice, ele otrăvesc şi distrug şi generaţiile următoare.
Pentru a face această demonstraţie, autorea recurge la mijlocul aparent cel mai facil şi la îndemână: interviul. Poveştile oamenilor sunt reale, cele descrise de ei – torturi, omoruri, violuri, trădări etc. – ştim că sunt adevărate pentru că nu puteau să nu se producă în interiorul unui regim dictatorial. Tot ce citim este deosebit de logic, evident şi aproape că am spune natural, dacă am putea să acceptăm naturaleţea crimei. Desigur, nu vorbim despre interviuri clasice, jurnalistice. Sunt mărturii, bănuim redactate şi stilizate, astfel devenind o lectură valoroasă. Scrierea este un gen literar aparte, căruia scriitorul maghiar Vámos Miklós i-ar spune „facţiune” (acesta opinează că între ficţiune şi non-ficţiune mai există un gen, care nu este ficţiune, ci sunt întâmplări reale, dar sunt scrise într-o formă artistică, capabile să creeze emoţii și aceasta ar fi „facţiunea”). Stilul calm, obiectiv şi lin nu are doar darul de a delecta cititorul. Acest format este cel mai apt pentru a expune duritatea şi dramatismul poveştilor. În aceste descrieri nu regăsim nicio suferinţă, niciun strigăt, niciun semn al exclamării, însă aparenta lipsă a mijloacelor ilustrează cel mai bine cruzimea faptelor. Atenţia cititorului nu este derutată de trăirile subiective, sau lamentările interlocutorilor. Faptele vorbesc de la sine şi „strigă” mai tare decât orice bocet al personajelor sau al interpretei.
Caracterizarea cărţii nu ar fi completă însă, dacă nu aş aminti câteva mici nemulţumiri ale mele. Personal, de mai multe ori am avut senzaţia că „mai puţin ar fi fost mai mult”, în sensul că anumite poveşti se repetau, altele erau redundante. Iar una din întâmplări povestită pe larg – interesantă de altfel – nu avea legătură cu subiectul. De asemenea, nu cred că au fost utile intervenţiile, interpretările personale ale autoarei. Bănuiesc că i-a fost greu să se abţină (cui nu i-ar fi fost, fiind pus în faţa unor poveşti cutremurătoare), dar pe de o parte în acest mod s-au diluat şi s-au fragmentat poveştile, iar pe de altă parte s-a ideologizat conţinutul, ca şi cum printre interviuri citeam şi câte un articol de fond al unui ziar, de genul Tribunei de luptă anticomunistă.
Svetlana Aleksievici, născută în 1948 în Stanislav (în prezent se numeşte Ivano-Frankivsk) din Belarus, este o scriiotoare şi jurnalistă de investigaţie. Operele sale sunt cronici ale vieţilor şi trăirilor oamenilor sovietici şi postsovietici. Prima sa carte „Războiul nu este pentru femei” a apărut în anul 1985 şi s-a vândut în peste două milioane de exemplare. Romanul este construit din monologuri rostite de femei care vorbesc despre cruzimea războiului, despre rolul şi suferinţele femeilor în timpul războiului. Cartea a fost interzisă de autorităţile sovietice şi a putut să reapară odată cu deschiderea reprezentată de alegerea lui Gorbaciov. Operele sale s-au publicat în 19 ţări ale lumii. În anul 2015 a fost distinsă cu premiul Nobel pentru literatură evocând valoarea „scrierilor sale în care a omagiat suferinţele şi curajul cotidian.”
[1] Svetlana Aleksievici: Vremuri second-hand (traducere în limba română de Luana Schidu) Bucureşti, Editura Humanitas 2016
Ervin Székely – Rador
