Marţi, 27 martie, este marcată, în întreaga lume, Ziua Mondială a Teatrului, eveniment dedicat unui act cultural menit să redea, în diferite viziuni, momente importante din istoria şi caracteristicile unui popor, dar şi o sursă de divertisment şi inspiraţie care poate uni culturi şi naţiuni din orice colţ al lumii. Este o formă de exprimare care depinde de spaţiu şi public, şi care are menirea de a informa şi educa, de a trezi emoţii, de a smulge un zâmbet sau o lacrimă.
Ziua Mondială a Teatrului este sărbătorită prin spectacole şi concerte, prilejuind spectatorilor întâlnirea cu personalităţile artistice favorite, dar şi o serie de alte manifestări teatrale, punctul central fiind transmiterea unui mesaj tradiţional internaţional de către o personalitate a culturii mondiale.
Oamenilor minunaţi ai acestei arte, echipe sau individualităţi, care se implică cu pasiune şi suflet în realizarea unor creaţii dedicate publicului le sunt dedicate în această zi şi nu numai, admiraţia şi aprecierea, precum şi aplauzele noastre.
În anul 1948, la iniţiativa UNESCO şi a unor personalităţi de seamă din domeniul teatrului, a fost creat Institutul Internaţional de Teatru (IIT), cea mai importantă organizaţie internaţională neguvernamentală din domeniul artelor spectacolului.
Primul congres – cel de constituire – al IIT a avut loc la Praga în iunie 1948, având în componenţă 12 centre naţionale: Austria, Belgia, Brazilia, Chile, China, Cehoslovacia, Franţa, Italia, Polonia, Elveţia, SUA şi Marea Britanie.
Ziua Mondială a Teatrului a fost instituită, prin vot unanim, în anul 1961, de către Institutul Internaţional de Teatru, în cadrul celui de-al 9-lea Congres Mondial desfăşurat la Viena, la propunerea lui Arvi Kivimaa, din partea Centrului finlandez al IIT, iar data aleasă marca momentul deschiderii stagiunii “Teatrului Naţiunilor” din Paris, fiind sărbătorită anual, fără întrerupere, în întreaga lume.
În fiecare an, o personalitate marcantă din lumea teatrului transmite mesajul dedicat acestei zile. Primul mesaj, transmis la prima sărbătorire a acestei zile, în anul 1962, a fost redactat de Jean Cocteau, poet, scriitor, pictor, dramaturg și cineast francez, iar pe parcursul anilor personalităţi remarcabile ale culturii mondiale au transmis mesaje prilejuite de Ziua Mondială a Teatrului: Dario Fo, Arthur Miller, Laurence Olivier, Peter Brook, Pablo Neruda, Maurice Bejart, dar şi conaţionalii noştri, excepţionale personalităţi, dramaturgul şi eseistul Eugen Ionescu, protagonist al teatrului absurdului – în anul 1976 şi actorul şi regizorul Radu Beligan – în anul 1977.
În 2018, pentru a transmite gândurile sale legate de teatru, a fost desemnat Simon McBurney, actor, scriitor, regizor de teatru din Marea Britanie şi co-fondator al Théâtre de Complicité. Iată un scurt fragment din acest mesaj:
„În 1963, precedesorul meu, marele Arthur Miller, spunea că ameninţarea unui război nuclear apasă greu pe această lume. „Într-o epocă în care diplomaţia şi politica dispun de mijloace cumplit de slabe şi limitate, delicatul şi uneori îndepărtatul impact al operei de artă trebuie să se împovăreze cu greaua sarcină de a menţine legăturile dintre oameni, de a menţine comunitatea.”
Cuvântul „drama” este derivat din grecescul „Dran”, care înseamnă „a face”… şi cuvântul „teatru” vine din grecescul „Theatron”, care înseamnă literal „loc de văzut”. Un loc în care nu doar privim, dar în care vedem, primim, înţelegem. În urmă cu 2.400 de ani, Policlet cel Tânăr a conceput marele teatru din Epidaur. Cu o capacitate de 14.000 de oameni, acustica extraordinară a acestui spaţiu în aer liber este un miracol. Un băţ de chibrit aprins în centrul scenei poate fi auzit din toate cele 14.000 de locuri. Cum era obiceiul în teatrul grecesc, atunci când priveai actorii, vedeai şi peisajul din spatele lor. Aceasta nu doar că a adunat împreună mai multe aspecte ale lumii greceşti, comunitatea, teatrul şi lumea naturală, dar în acelaşi timp a adus împreună toate epocile. Cum piesa evoca miturile în timpul prezent, puteai privi dincolo de scenă către ceea ce urma să fie viitorul suprem. Natura.
Una dintre revelaţiile cele mai surprinzătoare ale reconstruirii Teatrului Globe din Londra, teatrul lui Shakespeare, este şi ea legată de ceea ce vezi. Revelaţia aceasta este lumina. Atât scena, cât şi auditoriumul sunt iluminate. Artiştii şi spectatorii se pot vedea unii pe ceilalţi. Tot timpul. Oriunde ai privi, vezi oameni. Şi una dintre consecinţe este aceea că ni se aminteşte că marile solilocvii, al lui Hamlet sau al lui Macbeth spre exemplu, nu erau simple meditaţii private, ci erau dezbateri publice.
Trăim într-o epocă în care e dificil să vezi cu claritate. Suntem înconjuraţi de mai multă ficţiune decât orice alt moment al istoriei sau al preistoriei. Orice „fapt” poate fi contestat, orice anecdotă poate avea pretenţia de a atrage atenţia asupra „adevărului”. O ficţiune în mod special ne înconjoară continuu. Cea care caută să ne despartă. De adevăr. Şi pe unul de celălalt. Că suntem separaţi. Oamenii de oameni. Femeile de bărbaţi. Fiinţele umane de natură […]
Mulţi sunt cei care spun că teatrul nu schimbă sau nu poate schimba nimic din toate acestea. Dar teatrul nu va pleca. Pentru că teatrul e un loc, sunt tentat să spun un refugiu. Unde oamenii se adună şi formează instantaneu comunităţi. Aşa cum am făcut dintotdeauna. Toate teatrele sunt de mărimea primelor comunităţi umane, de la 50 până la 14.000 de suflete. De la o caravană nomadă la o treime din Atena antică.
Şi, pentru că teatrul există numai în prezent, sfidează şi această privire dezastruoasă asupra timpului. Momentul prezent e mereu subiectul teatrului. Sensurile lui sunt construite într-un act comunitar între interpret şi public. Nu doar aici, dar acum. Fără actul interpretului, publicul nu ar putea crede. Fără credinţa publicului, performarea nu ar fi completă. Râdem în acelaşi moment. Suntem mişcaţi. Suspinăm sau suntem şocaţi în linişte. Şi în acel moment, prin dramă, descoperim adevărul cel mai profund: ceea ce credeam că este diviziunea cea mai intimă dintre noi, graniţa propriei noastre conştiinţe individuale, este de asemenea fără graniţă. Este ceva ce împărţim.
Iar ei nu ne pot opri. În fiecare noapte, noi vom reapărea. În fiecare seară, actorii şi spectatorii se vor aduna şi aceeaşi dramă va fi reconstituită. Pentru că, aşa cum spune scriitorul John Berger, „sensul întoarcerii rituale este profund ancorat în natura teatrului”, motivul pentru care a fost mereu forma de artă a celor deposedaţi, care, din cauza acestei demontări a lumii noastre, este ceea ce suntem cu toţii. Oriunde sunt actori şi spectatori, vor fi poveşti care nu vor putea fi spuse altundeva, fie că este vorba de operele şi teatrele din marile oraşe, fie de taberele de imigranţi şi refugiaţi din nordul Libiei şi din lumea întreagă. Vom fi mereu împreună, o colectivitate, în această repunere în scenă.”
Istoria teatrului românesc începe în 29 mai 1798, atunci când un grup de actori primeşte autorizaţie, din partea domnitorului Hangerli-Vodă, să înfiinţeze o trupă de teatru.
Apoi sasul Brody înfiinţează, în timpul domniei lui Vodă Caragea, un soi de teatru în strada Academiei.
Cel dintâi teatru public bucureştean în adevăratul sens al cuvântului a fost “Teatrul de la Cişmeaua Roşie”, înfiinţat în 1816, denumire adoptată după numele unei fântâni și al unei mahalale care se găsea în secolul XIX pe Podul Mogoșoaiei (azi Calea Victoriei) din București, la intersecţia cu strada Fântânei (astăzi strada general Berthelot).
Înfiinţarea s-a datorat în mare măsură domniței Ralu, fiica domnului Ioan Gheorghe Caradja, iar primele spectacole desfăşurate aici a fost opera lui Rossini „Italiana în Algeria”, iar mai apoi piese de teatru – în limba greacă – „Hoții” de Fr. Schiller şi „Faust” de Goethe. Teatrul, deşi era o încăpere de 14 rânduri, prost concepută, a adus un succes imens, spectatorii înghesuindu-se la fiecare spectacol.
Reprezentaţiile de la „Cişmeaua Roşie” s-au desfăşurat până la incendiul din anul 1825, când clădirea a fost mistuită de flăcări.
În anul 1827 este înfiinţată “Societatea literară”, din iniţiativa boierilor I. Eliade Radulescu şi Dinicu Golescu, care militează pentru crearea unui teatru naţional.
În anul 1833, un grup de actori străini înfiinţează la Bucureşti Teatrul Momolo, în zona străzii Edgar Quinet de astăzi, în acelaşi an fiind constituită “Societatea Filarmonica”, care a înfiinţat, la 15 ianuarie 1834, o „şcoală de declamaţie şi muzică vocală.
Tinerii şcoliţi aici oferă primul lor spectacol la 29 august 1934 – “Fanatismul” – care se bucură de un succes neaşteptat.
Fondurile strânse în urma spectacolelor au permis cumpărarea, în anul 1836, a unui teren în centrul oraşului, ce includea „Hanul Câmpinencii”, spaţiu care urma să fie destinat construirii teatrului.
Ulterior s-a constatat că locul era insuficient pentru construcţia unui astfel de edificiu, astfel că este aleasă zona fostului han Filaret, pe Podul Mogoşoaiei – actuala Calea Victoriei.
La insistenţele ruşilor însă, planurile de construire a teatrului sunt abandonate pentru moment, Teatrul Momolo este supus presiunilor, iar Societatea Filarmonica este desfiinţată.
În anul 1840 domnitorul Alexandru Ghica aprobă proiectul, însă acesta este reluat abia în anul 1844, iar un an mai târziu este ales planul arhitectului vienez Heft, care a gândit o construcţie în stil baroc.
Construcţia lui a aînceput abia în anul 1848, iar lucrările aveau să se încheie patru ani mai târziu. Primul director al instituţiei a fost Costache Caragiale, iar primul spectacol al „Teatrului cel Mare” s-a numit “Zoe sau Un amor românesc”, având loc la 31 decembrie 1852.
În anul 1864, Teatrul cel Mare devine instituţie publică de cultură, printr-un decret semnat de primul ministru de atunci, Mihail Kogălniceanu, în anul 1875, pe vremea directoratului lui Alexandru Odobescu, instituţia devine Teatrul Naţional, iar în 1877, din iniţiativa lui Ion Ghica, director al teatrului, Parlamentul promulgă Legea teatrelor, inspirată de regulamentul Comediei Franceze, regulament redactat de Napoleon.
În perioada primului război mondial trupa Teatrului Naţional se refugiază la Iaşi, apoi în anul 1919 are loc primul turneu oficial al Teatrului Naţional Bucureşti în Transilvania şi Banat cu spectacolele „Apus de soare”, de Barbu Ştefănescu Delavrancea şi „Răzvan şi Vidra”, de Bogdan Petriceicu Hasdeu.
În anul 1939, în perioada în care Camil Petrescu era director al teatrului, se inaugurează o şcoală de regie experimentală, iar în anul 1942 ia fiinţă Muzeul Teatrului Naţional.
Clădirea avea să să existe până în 24 august 1944, când va fi bombardată de către nazişti. În perioada următoare Teatrul Naţional continuă să funcţioneze în sălile Comedia (Majestic), Studio din Piaţa Amzei, în sălile de festivităţi ale liceelor Sfântul Sava şi Matei Basarab şi la Cercul Militar.
În anul 1952, la sărbătorirea centenarului, Teatrului Naţional primeşte numele lui Ion Luca Caragiale.
La 20 decembrie 1973 este inaugurată noua clădire a Teatrului Naţional cu trei săli de spectacole – Sala Mare, Sala Mică şi Sala Atelier – deschisă în 1975, la care, după un incediu la Sala Mare, în anul 1978, s-a adăugat sala Amfiteatru.
În 1990 este numit director general al teatrului, regizorul Andrei Şerban, în anul 2005 Ion Caramitru devine conducător al instituţiei, iar în noiembrie 2014 Teatrul Naţional a fost reinaugurat după ample lucrări de consolidare şi reamenajare.
În noiembrie 2013 se realiza în România singurul sondaj din România din ultimii 40 de ani, cu referire la activitatea teatrelor şi atitudinea publicului din Bucureşti.
Principalele concluzii ale studiului sunt că doar aproximativ 36% dintre bucureşteni merg la un spectacol de teatru cel puţin o dată pe an, de obicei din categoria tinerilor.
Pe grupuri de vârste, segmentul de populaţie 18-29 ani merge la teatru în procent de 27,9%, iar cei din intervalul 30-44 ani – 37,1%.
Portretul iubitorului de teatru este completat de cei cu studii superioare – 71%, venituri peste medie – 1.500 lei – circa 29%, statut social solid – 71% şi utilizatori de internet – 82,3%.
Se remarcă faptul că justificarea pentru care bucureştenii nu merg la teatru a fost în marea majoritate a răspunsurilor, lipsa timpului – 67,1% dar şi preţul prea mare al biletelor – în cazul a 20,8% dintre răspunsuri.
Pe de altă parte există un segment al populaţiei capitalei – 15,2 % – care merge de obicei, în medie, cel puţin o dată pe lună la teatru, şi circa 24 % care spun că merg la teatru cel puţin trimestrial, însă jumătate dintre respondenţi afirmă că au mers cel puţin o dată la teatru în ultimul an.
Publicul de teatru, deşi nu agreează ideea de specializare a teatrelor pe genuri, preferă spectacolele de comedie – 68,6% dintre răspunsuri – în timp ce iubitorii de dramă se regăsesc în studiu în procent de doar 10%, iar la întrebarea dacă există vreun gen de teatru care lipseşte din peisajul bucureştean, 91% răspund că aici există o paletă suficient de largă a genurilor instituţiilor de teatru.
Cel mai important criteriu în alegearea spectacolelor pe care le vizionează îl reprezintă – pentru 87 % dintre respodenţi – distribuţia piesei. Alte criterii de alegere a piesei sunt autorul piesei – pentru 61% dintre răspunsuri -, recomandările prietenilor – 54%, numele regizorilor – 49% şi abia apoi teatrul la care se joacă spectacolul.
Din punct de vedere al notorietăţii instituţiilor de teatru, după cum era de aşteptat, cel mai apreciat este Teatrul Naţional din Bucureşti, urmat de Teatrul Nottara, Teatrul Bulandra şi Teatrul de Comedie.
Acelaşi sondaj arăta că cei mai iubiţi actori români sunt Stela Popescu şi Radu Beligan, ambii trecuţi la Domnul, dar desprindea şi două concluzii foarte importante pentru ceea ce înseamnă teatrul astăzi şi alternativele sale: în primul rând, publicul bucureştean conştientizează că este de preferat, pentru cei mici şi tineri, un spectacol de teatru în locul jocurilor pe calculator şi mai apoi, un teatru care se respectă şi este în pas cu vremurile e obligatoriu să îşi construiască un sistem online pentru vânzarea biletelor, mai bine de 40 % din public preferând această modalitate de achiziţionare.
Pe de altă parte, conform ultimelor cifre oficiale ale Eurostat, Bucureştiul se situa, cu cele 40 de instituţii teatrale, mult sub alte oraşe europene importante. Să spunem doar că Parisul are 134 de teatre, Copenhaga – 105, Bruxelles – 104, iar Budapesta 101. La nivel de ţară, dacă în Franţa există nu mai puţin de 1052 de teatre, în Danemrca sunt circa 220 iar în România aproape 170 de instituţii teatrale.
Uniunea Teatrală din România (UNITER) continuă şi în anul 2018 campania naţională „Artiştii pentru artişti”, iniţiată în anul 2002 şi derulată anual în preajma acestei date, marcând şi astfel Ziua Mondială a Teatrului. Campania este un gest al solidarităţii de breaslă, un impuls financiar pentru artiştii vârstnici cu probleme de sănătate şi un mod de a atrage atenţia autorităţilor asupra situaţiei dificile a acestora.
În urma apelului UNITER, 18 teatre din Bucureşti şi 31 teatre din ţară au programat deja pe tot parcursul lunii martie, şi nu numai, spectacole de teatru ale căror încasări vor alimenta Fondul de Solidaritate Teatrală, fond special constituit pentru întrajutorarea artiştilor cu probleme de sănătate şi existenţă.
Iată spectacolele care au mai rămas de jucat în acest an, sub semnul „Artiştii pentru artişti”:
‣ Bucureşti:
– 27 martie: Visul unei nopți de vară de William Shakespeare, regia Vlad Cristache, Teatrul Excelsior
– 30 martie: Artă de Yasmina Reza, regia Cristi Juncu, Teatrul Bulandra București
– 30 martie: Marienbad de Șalom Aleihem, dramatizarea și regia Andrei Munteanu, Teatrul Evreiesc de Stat
– 31 martie: Idolul și Ion Anapoda, după G.M.Zamfirescu, adaptarea Mariana Cămărășan, regia Mariana Cămărășan și Toma Dănilă, ARCUB – Centrul Cultural al municipiului București
– 9 aprilie: Dineu cu proști de Francis Veber, regia Ion Caramitru, Teatrul Național „I.L.Caragiale” din București
‣ În ţară:
– 27 martie: Prințul broască, dramatizarea de Veselin Boidev, după Frații Grimm, regia Tudor Valov, Teatrul pentru Copii și Tineret „Colibri” Craiova
– 27 martie: Iluzii de Ivan Vîrîpaev, regia Cristian Ban, Teatrul de Nord Satu Mare
– 27 martie: Sosesc deseară de Tudor Mușatescu, regia Laurențiu Calomfirescu, Teatrul „Tony Bulandra” Târgoviște
– 27 martie: Dacă dragoste nu e.., regia Andrei Mihalache, Teatrul Dramatic „Elvira Godeanu” Târgu-Jiu
– 27 martie: Deșteptarea primăverii de Frank Wedekind, regia Charles Muller, Teatrul German de Stat Timișoara
– 27 martie: Proști sub clar de lună de Teodor Mazilu, regia Ion Ardeal-Ieremia, Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Timișoara
– 29 martie: Ariciul, după o poveste de Elek Benedek, regia Dio Zoltan, Teatrul pentru Copii și Tineret „Merlin” Timișoara
– 31 martie: Sufocare (Jurnalul unui sinucigaș cronic), dramatizare de Ovidiu Caița, după „Sufocare” de Chuck Palahniuk, regia Ovidiu Caița, Teatrul „Regina Maria” Oradea
